Biserica Primară din Samaria

Anul Fondării

– Biserica din Samaria s-a format în jurul anului 35 d.Hr., la scurt timp după persecuția declanșată în Ierusalim. Răspândirea credincioșilor a dus Evanghelia în regiunea Samaria, împlinind cuvintele lui Hristos din Faptele 1:8. Deși samaritenii au auzit despre Isus încă din timpul lucrării Sale pământești (Ioan 4), formarea propriu-zisă a unei comunități creștine organizate are loc după Cincizecime, așa cum este relatat în Faptele Apostolilor 8.

Fondatori

– Fondatorul principal al lucrării din Samaria a fost Filip Evanghelistul, unul dintre cei șapte diaconi aleși în Faptele 6. El a predicat pe Hristos în cetățile Samariei, iar mulți au crezut și au fost botezați. Ulterior, apostolii Petru și Ioan au venit din Ierusalim pentru a confirma lucrarea și pentru a se ruga ca noii credincioși să primească Duhul Sfânt, consolidând astfel unitatea Bisericii.

Context

– Samaria era o regiune situată între Iudeea și Galileea, având un trecut tensionat în relația cu iudeii. Samaritenii aveau propriul lor centru religios pe muntele Garizim și acceptau doar Pentateuhul ca Scriptură. Din cauza diferențelor religioase și etnice, exista o ostilitate istorică între iudei și samariteni. În acest context, convertirea samaritenilor a reprezentat un moment de reconciliere spirituală și o extindere semnificativă a Evangheliei dincolo de granițele iudaismului strict.

Conducere

– La început, conducerea spirituală a fost exercitată indirect de apostolii din Ierusalim, care au menținut unitatea doctrinară. Vizita lui Petru și Ioan a avut rolul de a confirma autenticitatea convertirilor și de a integra comunitatea samariteană în Biserica universală. Ulterior, credincioșii locali au format structuri de conducere proprii, în armonie cu modelul apostolic.

Teologie

– Biserica din Samaria a fost întemeiată pe proclamarea lui Isus ca Mesia și pe botezul în Numele Lui. Evenimentul distinct al primirii Duhului Sfânt prin punerea mâinilor apostolilor (Faptele 8:14–17) subliniază importanța unității și a autorității apostolice în perioada de tranziție a Bisericii primare. Din punct de vedere teologic, Samaria marchează deschiderea clară a mântuirii către un grup considerat anterior marginalizat, anticipând misiunea către neamuri.

Erezie

– În contextul formării bisericii din Samaria apare figura lui Simon Magul, care „a crezut” și a fost botezat, dar a încercat ulterior să cumpere darul Duhului Sfânt (Faptele 8:18–23). Mustrarea fermă a lui Petru arată preocuparea timpurie pentru păstrarea curăției doctrinare și pentru respingerea oricărei încercări de manipulare spirituală. Acest episod a devenit un avertisment clasic împotriva simoniei (comercializarea lucrurilor sfinte).

Evoluția, Declinul și Dispariția Bisericii

– Creștinismul a continuat să existe în regiunea Samariei în primele secole, însă nu a atins influența majoră a centrelor precum Antiohia sau Efes. Schimbările politice, conflictele religioase și transformările demografice din perioada bizantină și apoi islamică au redus treptat prezența creștină în regiune. Comunitățile creștine au supraviețuit în diferite forme, dar fără un rol dominant.

Locația actuală

– Teritoriul istoric al Samariei se află astăzi în zona Cisiordaniei (West Bank). Orașul antic Sichem, identificat cu actualul Nablus, este asociat cu relatarea din Ioan 4 despre femeia samariteancă. Deși comunitatea samariteană există încă într-o formă restrânsă, prezența creștină în zonă este limitată. Samaria rămâne totuși un loc de profundă semnificație biblică, marcând unul dintre primii pași ai extinderii Bisericii dincolo de Ierusalim.