1.0https://caleavietii.com/frrich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="BdWVcwAatZ"><a href="https://caleavietii.com/fr/liturghia-crestina-pana-n-marea-schisma/">Liturghia creștină până-n marea schismă</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://caleavietii.com/fr/liturghia-crestina-pana-n-marea-schisma/embed/#?secret=BdWVcwAatZ" width="600" height="338" title="« Liturghia creștină până-n marea schismă » — " data-secret="BdWVcwAatZ" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://caleavietii.com/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script>Cum s-a desfășurat forma de cult a Bisericii creștine din primele secole? Semnificația cuvântului liturghie Termenul liturghie provine din grecescul λειτουργία / leitourgía, de la adjectivul λειτος / leïtos, „public”, derivat din λεώς = λαός / laos, „oameni” și de la numele comun ἐργον / ergon, „acțiune, muncă, serviciu”. Dicționarul Enciclopedic Quillet ne spune că „în Grecia antică, numele «liturghie» a fost dat anumitor servicii publice determinate de lege la care erau supuși cetățenii”. Datorită acestor «liturgii» (munci în comun), se permitea, așadar, construcția de drumuri, nave de război etc. Cuvântul a fost preluat de Părinții Apostolici în sensul religios al acțiunii comune, al acțiunii oamenilor. Prin urmare, Liturghia include în Biserică tot ceea ce aparține de viața comună pentru credincioși: ansamblul de ceremonii și rugăciuni care alcătuiesc închinarea în Biserică. O naștere lentă și dureroasă Creștinismul a avut nevoie de mult timp pentru a ieși din iudaism. Primii credincioși în Hristos au continuat în tradițiile strămoșilor lor evrei, închinându-se atât în Templu, cât și în Sinagogă. La această practică de cult au adăugat componentele distinct creștine, care au fost, de fapt, practici de cult evreiești transformate. Acestea includeau Botezul, Euharistia, masa Agape și altele. Botezul a fost prezent și în practica religioasă evreiască ca o pocăință personală pentru păcat. Botezul, precum și Cina Domnului, a fost transformat atât în sens, cât și în conținut de Domnul nostru Iisus Hristos. Primii creștini, cu înțelegerea lor transformată a elementelor centrale ale iudaismului, au avut o problemă practică: cum să se desfășoare închinarea? Ei doreau să-și continue vechile practici de cult evreiești, în același timp încorporând acest sens și conținut nou. Aceștia au recunoscut necesitatea continuității cu vechea tradiție, dar și integrarea celei noi. Au fost păstrate orele de rugăciune ale templului și închinarea Sinagogii, dar nu erau centrate în Hristos. În fiecare zi a săptămânii, acei credincioși creștini din Ierusalim urmau Templul pentru rugăciuni în timpul ciclului zilnic, iar sâmbătă – Sabatul evreiesc – mergeau fie la Templu, fie la Sinagogă. Credința Bisericii timpurii era că moartea sacrificială a lui Iisus Hristos și învierea Sa ulterioară au înlocuit toate sacrificiile templului ca mijloc de propovățire și ispășire. În jertfa lui Însuși, Iisus Hristos devine propovăduirea pentru toate păcatele omenirii; El este Mielul lui Dumnezeu, care înlătură păcatele lumii (Ioan 1:29). Ulterior, pentru creștini, nu a mai fost nevoie de o jertfă suplimentară. Vestea bună a lui Isus Hristos este că păcatele sunt iertate în El, iar în El creștinii sunt împăcați cu Tatăl. Acest lucru era natural, aproape automat pentru evreii care l-au acceptat pe Iisus Hristos ca Mesia. Cu toate acestea, a existat o schimbare majoră pentru acești evrei care au fost finalizați în Isus Hristos. Jertfele animale din practica Vechiului Testament au fost împlinite în persoana lui Hristos. Tot ceea ce fusese anticipat era acum finalizat. Tot ceea ce fusese proorocit era acum realitate. Mesia venise. Deci, pentru acești creștini timpurii, practicile de închinare evreiești au fost continuate cu o nouă înțelegere a centralității lui Hristos învingător și cu o bucurie nou-găsită. Noii convertiți predică în sinagogi și încearcă să convertească evreii. Paul de Tarsus a lărgit predicarea neamurilor și a început astfel o separare definitivă, care nu va fi eficientă până în secolul al doilea. În jurul anilor 30, pe o cruce din Ierusalim a murit Cel care, după înțelegerea unora, nu numai că nu trebuia să moară, ci trebuia să aducă adevărata viață, pace și eliberare poporului evreu și a lumii întregi. Această moarte are un gust amar pentru mulți. Acum, adepții săi trebuie să se ascundă, ca nu cumva să fie arestați și ei de romani. Fără pastor, turma a început să se disperseze încetul cu încetul, trei zile de întuneric de dezamăgire până în ziua când El, Cel crucificat și pus într-un mormânt, Isus Hristos, Mântuitorul lumii, a revenit printre cei vii. Ei L-au văzut, L-au pipăit și au crezut în El ca mai înainte. Aflăm din Evanghelii că Isus i-a îndemnat să continue lucrarea începută și să anunțe victoria Sa asupra morții. Ceea ce putem remarca este faptul că dintr-o situație disperată s-a născut puțin câte puțin o mișcare care avea să cucerească lumea întreagă, numită azi creștinism. Chiar dacă astăzi creștinismul depășește două miliarde de adepți, începutul său a luat mult timp pentru a se forma și a se separa de iudaism, religia din care a provenit. În vremea lui Iisus, iudaismul apare foarte diversificat, fiind format din mai multe grupuri – precum saducheii, fariseii, esenienii și zelotii. Din toate aceste grupuri au început mulți să-și pună întrebarea dacă nu cumva Mesia cel așteptat este însuși Isus Cel răstignit, căci apostolii și discipolii începeau să-i convingă pe cei din jurul lor că în Isus s-a împlinit ceea ce au anunțat Scripturile: că venirea Nazareanului a reprezentat împlinirea Scripturii. Primii creștini nu se distingeau de ceilalți evrei, mergeau și se roagă la Templul din Ierusalim, orașul în care au decis să rămână pentru a propovădui vestea bună. Dar aveau și obiceiul de a se strânge laolaltă pentru a se bucura împreună, pentru a cerceta Cuvântul și a se ruga. Astfel s-a întâmplat și minunata experiență a botezului cu Duhul Sfânt, care i-a întărit și mai mult în lucrare. Închinarea lor era practicată într-o manieră simplă și cuprindea citirea Cuvântului, rugăciunea, partajarea și evanghelizarea, iar toate acestea împletite cu lucrarea Duhului Sfânt. Biserica din Ierusalim creștea și prindea contur, iar primele conflicte nu întârziau să apară în mica comunitate. Spre deosebire de Apostoli, elenii – evrei vorbitori de limba greacă din diaspora – aveau o viziune ofensivă asupra evanghelizării și atacau autoritatea Templului. Ștefan, unul dintre ei, a fost ucis cu pietre. Alungați din Ierusalim, elenii s-au dispersat. Dar nu vor rămâne inactivi: vor înființa comunități în Antiohia, Cipru, Fenicia, Damasc; ei vor fi primii care vor aduce Vestea Bună neamurilor. Între timp, Pavel din Tars, un evreu născut în Cilicia, foarte atașat de Tora și Templu, avea o ură acerbă față de compatrioții săi care cedează în brațele acestei noi secte. Într-o zi, în timp ce se urca pe drumul spre Damasc pentru a prigoni o comunitate creștină recent înființată, i-a apărut Stăpânul celor pe care-i prigonea, și aceasta a impactat viața lui Pavel atât de mult, încât el va deveni unul dintre cei mai dedicați urmași ai lui Isus și, de acum încolo, își va folosi puterea și râvna în slujba Evangheliei, cu binecuvântarea Bisericii din Ierusalim. A fondat mai multe biserici împreună cu colegul său Barnaba, în Asia Mică, în anii 40. Ambii au mers mai întâi la sinagogi, unde au încercat să-i convertească pe evrei, apoi au început să-i învețe pe păgâni și să întâmpine un mare succes. Barnaba se confruntă cu sosirea în acest oraș a creștinilor din Ierusalim (iudeo-creștinii) care proclamă necesitatea tăierii împrejur pentru mântuire, în timp ce Pavel și Barnaba susțin ideea că mântuirea se obține prin credința în Domnul Isus. Conflictul este adus în fața Bisericii din Ierusalim, care se bucură de o mare autoritate. Iacov, fratele Domnului, a apărut în acea vreme ca capul carismatic și de necontestat al acestei Biserici. În timpul primului consiliu, care a avut loc în jurul anului 49, Iacov, Petru și Ioan au fost de acord cu cei doi misionari cu privire la circumcizie: păgânii nu sunt obligați să respecte în totalitate Legea iudaică. Este prima ruptură cu comunitatea evreiască, primul semn al independenței noii religii. Dacă până acum urmașii lui Hristos se închinau în același fel, de aici încolo comunitatea evreiască, care punea accentul mai mult pe tradiție, s-a despărțit de comunitatea păgână. Închinarea a fost și ea, la rândul ei, afectată, fiindcă pentru neamuri o mare parte dintre ritualurile iudaice nu erau decât istorie. În anii 64, o lovitură puternică a căzut peste creștini. La ordinele lui Nero, mulți au fost răstigniți sau arși de vii. Este prima dată când comunitatea creștină se confruntă cu o persecuție de o asemenea amploare. Din cauza acestor persecuții, creștinii nu mai au un centru de referință, iar separarea lor amenință viitorul Bisericii. În ajunul Marii Revolte Evreiești (66–73 d.Hr.), un eveniment și mai teribil s-a întâmplat: conform unei tradiții raportate de Eusebiu de Cezareea și Epifanie de Salamina, membrii Bisericii din Ierusalim au fost avertizați prin prorocie de distrugerea iminentă a Sfântului Oraș. În consecință, au fugit din Ierusalim și s-au stabilit pentru o vreme în orașul păgân Pella. Nu putem nega faptul că încă o dată închinarea a fost impactată de această schimbare radicală, dar nu anihilată definitiv, căci după un timp creștinii s-au întors în Ierusalim plini de purere. Din acea vreme, Aquila a locuit în Ierusalim și i-a văzut pe ucenicii ucenicilor apostolilor înflorind în credință, realizând minuni prin vindecări și alte fapte uimitoare, întrucât se întorseseră din orașul Pella în Ierusalim. Într-adevăr, înainte de distrugerea Ierusalimului de către romani, ucenicii au fost rugați de un înger să părăsească acest loc și să locuiască dincolo de Iordan, în orașul numit Pella. El i-a avertizat despre distrugerea Ierusalimului care avea să se întâmple, și ei au locuit acolo; apoi, după distrugerea Ierusalimului, s-au întors. Dezvoltarea structurii liturgice în primele secole Din epistola lui Clement către corinteni (95–97 d.H.) observăm că existau deja ușoare diferențe între Biserica de la Corint și cea de la Roma. Una dintre aceste diferențe consta în faptul că corintenii primeau supunerea față de autoritatea Bisericii mai greu decât cei din Roma. Se pare că, în cadrul acestei Biserici, s-a format un grup care a început să instruiască membrii să-și respingă conducătorii, care ar fi putut să facă una sau mai multe greșeli. O teorie care creează discordie și în multe Biserici din ziua de azi. Oficialii bisericii din Roma, dintre care Clement este purtătorul de cuvânt, îi invită pe corinteni să se pocăiască și să pună capăt rebeliunii lor împotriva conducătorilor lor. Se mai observă, de asemenea, că în scrisoarea sa, Clement menționează o istorie a unei femei cu numele Iudita care se află într-o carte apocrifă. Ceea ce ne face să înțelegem că, în acel timp, bisericile foloseau și citeau surse diferite de cele considerate canonice astăzi. Vedem, de asemenea, că la momentul acestei scrisori, Biserica Romei nu era încă condusă de un episcopat monarhic, cu o ierarhie cu trei niveluri (episcop, preoți și diaconi), ci se folosea încă modelul cu două niveluri atestat în Noul Testament, care a predominat cu episcopi și diaconi. Ignatie de Antiohia (37–107 d.H.) insistă cu tărie pe loialitatea față de episcopul orașului, asistat de presbiteri (preoți) și diaconi. De asemenea, Ignatie insistă asupra valorii Euharistiei și o numește „medicament pentru viața eternă”. Având în vedere numărul mic de scrieri din această perioadă a Bisericii, aceste scrisori au avut o influență în dezvoltarea teologiei creștine. Se pare că au fost scrise în grabă și fără niciun plan real, ca o succesiune nesistematică a gândurilor. Din scrisorile lui Ignatie considerate autentice, este de asemenea posibil să se picteze o imagine a gândirii sale teologice și, cu siguranță, și a multora din timpul lui. El afirmă unitatea lui Dumnezeu (Magn 8.2), dar evocă și Trinitatea fie prin formula Fiului, Tatălui și Duhului (Mag 13,1), fie a lui Hristos, Tatăl și Duhului (Magn 13,2). Duhul Sfânt este citat în mai multe rânduri, pe lângă cele două anterioare: Phil „suscr” și 7.1–2, Ef 18.2, Ef 9.1. În timp ce se afirmă (împotriva docetelor) realitatea vieții umane a lui Iisus Hristos, Ignatie afirmă cu nu mai puțină forță divinitatea Lui. Perioada patristică De la Constantin și Edictul de la Milano (313) la căderea Imperiului Roman (finalul secolului V) În secolul al IV-lea, a avut loc un eveniment major asupra căruia istoria liturghiei nu a pus suficient accent: a fost apariția împăratului Constantin, iar în anul 313 proclamarea Edictului de la Milano. Imediat se produce o schimbare completă de atitudine față de creștinism: din cauza religiei persecutate sau, în cel mai bun caz, tolerată, creștinismul devine o religie recunoscută oficial și foarte rapid protejată. Lumea creștină din primele trei secole este o societate cu o selecție extrem de strictă, nu din cauza unui ostracism care...