Calvinism

Calvinismul (numit astfel după Ioan Calvin și numit și Tradiția reformată, credință reformată sau teologie reformată) este o doctrină teologică protestantă și o apropiere de viața creștină bazată pe principiul suveranității lui Dumnezeu în toate lucrurile . Deși a fost dezvoltat de mai mulți teologi precum Martin Bucer, Wolfgang Musculus, Heinrich Bullinger, Peter Martyr Vermigli, Ulrich Zwingli și Theodore de Beze, acesta poartă numele reformatorului francez Jean Calvin din cauza influenței dominante care el a avut-o asupra ei și rolul determinant pe care l-a exercitat în dezbaterile confesionale și bisericești din secolul al XVI-lea.

Ideea centrală a teologiei lui Calvin este aceea a transcendenței și suveranității lui Dumnezeu. Această transcendență este de așa natură încât este imposibil să afirmi ceva despre Dumnezeu dacă El insuși nu ti se dezvăluie, iar Scriptura, cuvântul lui Dumnezeu, este singura deschidere posibilă catre El. Inteligența și voința umană sunt, de fapt, pervertite; omul este rău, nu prin natură, ci în firea lui, care este stricată de păcatul originar; el nu poate decât sa fie respins de Dumnezeu. Dar Domnul, prin mila lui, a trimis pe Fiul său să lucreze pentru mântuirea unora. Caci nu toți au parte
de rascumparare : „Unii sunt predestinați la mântuire, iar alții la pierzare.

La fel ca Luther, Calvin afirmă că Scriptura este singurul fundament al adevărului, sola scriptura.
Dar îl studiază cu metodele umaniștilor.
El respinge, la fel ca Luther și Zwingli, purgatorul, rugăciunile pentru morți și închinarea sfinților care, pentru el, nu au putere de mijlocire.
Astăzi acest termen se referă la doctrinele și practicile bisericilor reformate, presbiteriene și congregationale. Mai rar, se referă la învățătura lui Calvin însuși. Calvinismul este cunoscut și pentru doctrinele predestinării și corupției totale.

Cele cinci puncte ale calvinismului

Teologia calvinistă seamănă uneori cu cele cinci puncte ale calvinismului, numite și doctrine ale
harului, care sunt un răspuns punct cu punct la cele cinci puncte dezvoltate în înălțarea arminiană.
Ele servesc ca un rezumat al deciziilor luate la Sinodul lui Dordrecht în 1619. Calvin însuși nu a
folosit niciodată un astfel de model și nu a combătut direct arminianismul.
Prin urmare, aceste puncte sunt un rezumat al diferențelor dintre calvinism și arminianism, nu un
rezumat complet al lucrărilor lui Calvin sau al teologiei Bisericilor reformate în general. În limba
engleză, acestea sunt desemnate prin acronimul TULIP, deși ordinea punctelor nu este aceeași cu
cea menționată în Canoanele din Dordrecht.
Afirmația centrală a acestor arme este că Dumnezeu este capabil să salveze fiecare ființă umană de
care are milă și că eforturile sale nu sunt împiedicate de impietatea sau incapacitatea omului.

Corupția totală

Depravarea totală, numită și corupția totală, este o doctrină teologică creștină asupra păcatului
inițial formulată inițial de Sfântul Augustin. Învățătura este că, ca urmare a căderii omului, fiecare
persoană născută în lume este înrobită de păcat din cauza firii sale căzute și, fără harul lui
Dumnezeu, ea este absolut incapabilă să aleagă să-L urmeze pe Dumnezeu, să se abțină de rău sau
să accepte darul mântuirii oferit.
Această doctrină este adoptată în diferite grade prin numeroase confesiuni de credință și catehisme
protestante, precum cele ale anumitor luterani și sinoduri calviniste În plus, este prezentă în
anglicanism și jansenism, care a integrat și o parte din această învățătură. Arminienii, găsiți, de
exemplu, printre metodiști, cred și predau depravitatea totală, dar cu anumite particularități.
Diferența esențială dintre depravitatea totală învățată de Calvin și Arminius constă în modul de
acțiune al harului, care este descris, respectiv, prin harul irezistibil și harul considerabil.

Predestinarea

Predestinarea sau alegerea necondițională, este un concept teologic creștin potrivit căruia
Dumnezeu i-ar fi ales din toată eternitatea, în secretul credinței, pe cei care vor fi iertați și vor ave
dreptul la viața veșnică. « Dumnezeu alege să iubească omul, să-l cheme înaintea cunoașterii sale,
să-l salveze înaintea meritelor sale, să-l păstreze în fidelitatea acestei chemări și a acestei mântuiri
înainte de sfârșitul vieții sale ». Ideea predestinării este strâns asociată cu dezbaterile filosofice
despre determinism și necesitarism. Predestinarea și relația dintre har și liberul arbitru au stat la
baza dezbaterii dintre Pelagianism și Augustinianism, o controversă care a fost reluată în timpul
opoziției dintre catolici și protestanți și între reformatorii magistrali și radicali și între calvini și
arminieni. Ulterior, acest concept a fost adoptat și în timpul controversei dintre janseniști și iezuiți
(care au susținut molinismul).
Se vorbește despre „dubla predestinare” în doctrinele, în special calviniste, care adaugă că
Dumnezeu ar fi ales din toată eternitatea și pe cei care vor fi blestemați.

Răscumpărarea particulară

Răscumpărarea particulară sau ispășirea specială sau limitată este doctrina care învață că ispășirea
de substituție a lui Isus este definitivă și sigură în scopul și realizarea lui. Această doctrin
urmărește noțiunea suveranității lui Dumnezeu în mântuire și concepția calvinistă despre natura
răscumpărării. Calviniștii consideră răscumpărarea ca o înlocuire penală: Isus a fost pedepsit în
locul păcătoșilor. Și din moment ce ar fi nedrept pentru Dumnezeu să răscumpere păcatele unora și
apoi să-i condamne pentru păcatele lor, atunci toți cei ale căror păcate au fost ispășite, trebuie să fie
mântuiți.
Mai mult, întrucât în acest plan Dumnezeu știa cu exactitate cine va fi mântuit și din moment ce
numai cei aleși sunt mântuiți, atunci nu există nicio obligație pentru Hristos să ispășească pentru
toate păcatele în general, ci doar pentru cei aleși. Calviniștii nu cred însă că răscumpărarea este
limitată ca valoare sau putere. Cu alte cuvinte, potrivit lor, Dumnezeu ar fi putut alege și
răscumpăra pe toată lumea. Dar răscumpărarea este limitată în sensul că a fost concepută doar
pentru unii și nu pentru toți. Astfel, calviniștii susțin că răscumpărarea este suficientă pentru toți și eficientă pentru cei aleși.

Harul irezistibil

Doctrina harului irezistibil, numită și har eficient, susține că harul mântuitor al lui Dumnezeu
lucrează eficient pentru cei pe care a ales să-i salveze, adică pe cei aleși. În momentul ales de
Dumnezeu, ea triumfă asupra rezistenței lor de a asculta chemarea Evangheliei, aducându-le astfel
la credința salvatoare.
Această doctrină nu menține că nu ne-am putea opune influenței Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, ci
că Duhul Sfânt este capabil să depășească orice rezistență și să-i facă influența irezistibilă și
eficientă. Deci, atunci când Dumnezeu va decide suveran să salveze pe cineva, acea persoană va fi
salvată cu certitudine.

Perseverența sfinților

Perseverența (sau păstrarea) sfinților este cunoscută și ca „securitate eternă”. Termenul „sfinți” este
folosit aici, în sens biblic, pentru a face referire la toți cei care sunt « puși aparte » de Dumnezeu și
nu în sensul tehnic al celui care este în mod excepțional sfințit, canonizat etc….
Conform acestei doctrine, întrucât Dumnezeu este suveran, iar voința lui nu este niciodată
împiedicată de nimeni, cei pe care i-a chemat să comunice cu el vor persevera în credință până la
sfârșit. Dacă unii se îndepărtează de ea, fie că nu au primit niciodată adevărata credință, fie că se
vor întoarce la ea.
Această doctrină este ușor diferită de cea a harului liber sau a expresiei „odată salvat, mereu salvat”,
care este propovăduită de unii evanghelici. Potrivit acesteia din urmă, chiar dacă se află într-o stare
de apostazie sau de impătimire, un individ este cu adevărat mântuit dacă l-a acceptat pe Hristos la
un moment dat în viață. În concepția calvinistă tradițională, apostazia unei persoane dovedește că nu
a fost niciodată salvată.