Liturghia creștină până-n marea schismă

Semnificatia cuvantului liturghie

Termenul liturghie provine din grecescul λειτουργία / leitourgía, de la adjectivul λειτος / leïtos, „public”, derivat din λεώς = λαός / laos, „oameni” și de la numele comun ἐργον / ergon, „acțiune, muncă, serviciu”.

Dicționarul Enciclopedic Quillet, ne spune că „în Grecia antică, numele„ liturghie ”a fost dat anumitor servicii publice determinate de lege la care erau supusi cetățenii ”. Datorita acestor «  liturgii » (munci in comun), se permitea, așadar, construcția de drumuri, nave de război etc.

Cuvântul a fost preluat de Părinții Apostolici în sensul religios al acțiunii comune, al acțiunii oamenilor. Prin urmare, Liturghia include în Biserică tot ceea ce ațarine de viață comună pentru credincioșii. Ansambu de ceremonii și rugăciuni care alcătuiesc închinarea in Biserică.

O naștere lentă și dureroasă

Creștinismul a avut nevoie de mult timp pentru a ieși din iudaism. Primii credincioși în Hristos au continuat în tradițiile strămoșilor lor evrei, închinându-se așa cum au avut atât în ​​Templu, cât și în Sinagogă. La această practică de cult au adăugat componentele distinct creștine, care au fost, de fapt, practici de cult evreiești transformate. Acestea includeau Botezul, Euharistia, masa Agape și altele.

Botezul a fost prezent și în practica religioasă evreiască ca o pocăință personală pentru păcat. Botezul, precum si Cina Domnului, a fost transformate atât în ​​sens, cât și în conținut de Domnul nostru Iisus Hristos.

Primii creștini, cu înțelegerea lor transformată a elementelor centrale ale iudaismului, au avut o problemă practică: cum să se desfășoare închinarea? Ei doreau să-și continue vechile practici de cult de evreiești, în același timp încorporând acest sens și conținut nou. Aceștia au recunoscut necesitatea continuității cu vechea traditie dar și integrarea celei noi. Au fost păstrate orele de rugăciune ale templului și închinarea Sinagogii, dar nu erau centrate în Hristos. În fiecare zi a săptămânii, acei credincioși creștini din Ierusalim urmau Templul pentru rugăciuni în timpul ciclului zilnic, iar sâmbătă – Sabatul evreiesc – mergeau fie la Templu, fie la Sinagoga.

Credința Bisericii timpurii era că moartea sacrificială a lui Iisus Hristos și învierea Sa ulterioară au înlocuit toate sacrificiile templului ca mijloc de propovățire și ispășire. În jertfa lui Însuși, Iisus Hristos devine propovăduirea pentru toate păcatele omenirii; El este Mielul lui Dumnezeu, care înlătură păcatele lumii (Ioan 1:29).

Ulterior, pentru creștini, nu a mai fost nevoie de o jertfă suplimentară. Vestea bună a lui Isus Hristos este că păcatele sunt iertate în El, iar în El creștinii sunt împăcați cu Tatăl. Acest lucru era natural, aproape automat pentru evreii care l-au acceptat pe Iisus Hristos ca Mesia. Cu toate acestea, a existat o schimbare majoră pentru acești evrei care au fost finalizați în Isus Hristos. Jertfele animale din practica Vechiului Testament au fost împlinite în persoana lui Hristos. Tot ceea ce fusese anticipat era acum finalizat. Tot ceea ce fusese proorocit era acum realitate. Mesia venise. Deci, pentru acești creștini timpurii, practicile de închinare evreiesti au fost continuate cu o nouă înțelegere a centralității lui Hristos învingător și cu o bucurie nou-găsită.

Noii convertiti predică în sinagogi și încearcă să convertească evreii. Paul de Tarsus a lărgit predicarea neamurilor și a început astfel o separare definitivă, care nu va fi eficientă până în secolul al doilea. In jurul anilor 30, pe o cruce a murit din Ierusalim a murit Cel care dupa intelegerea unora, nu numai ca nu trabuia sa moara ci treabuia sa aduca adevarata viata, pace si eliberare a popurului evreu si a lumii intregi. Această moarte are un gust amar pentru multi. Acum, adepții săi trebuie să se ascundă, ca nu cumva să fie arestați si ei de romani.

Fara pastor, turma a inceput sa se disperseze incetul cu incetul, trei zile de intuneric de dezamagire pana in ziua cand El, Cel crucificat si pus intr-un mormant, Isus Hristos, Mantuitorul lumii, a revinit printre cei vii. Ei L-au vazut, L-au pipait si au crezut in El ca mai inainte. Aflăm din Evanghelii că Isus i-a îndemnat să continue lucrarea începută și să anunțe victoria sa asupra morții.

Ceea ce putem remarca este faptul ca dintr-o situație disperată s-a născut puțin câte puțin o miscate care avea să cucereasca lumea intreaga, numita azi crestinism.

Chiar da ca astazi creștinismul depaseste doua miliarde de aepti, inceputul sau a luat mult timp pentru a se forma si a se separa de iudaism, religia din care a provenit. În vremea lui Iisus, iudaismul apare foarte diversificat fiinf format din mai multe grupuri – precum saducheii, fariseii, esenienii și zelotii. Din toate aceste grupuri au inceput multi sa-si puna intrebari daca nu cumva Mesia cel asteptat, este insusi Isus Cel rastignit caci apostolii și discipolii încearcau să-i convingă pe cei din jurul lor că în Isus s-a împlinit ceea ce au anunțat Scripturile: că venirea Nazareanului a reprezentat împlinirea Scripturii.

Primii creștini nu se disting de ceilalți evrei, merg și se roagă la Templul din Ierusalim, orașul în care au decis să rămână pentru a propovădui vestea bună. Dar aveau si obiceiul de a se strange laolalta pentru a se bucura impreuna, pentru a cerceta Cuvantul si a se ruga. Astfel s-a intamplat si minunata experienta a botezului cu Duhul Sfant, care i-a intarit si mai mult in lucarare.

Inchinarea lor era practicata de o maniera simpla si cuprindea, citirea Cuvantului, rugaciunea, partasia si evanghelizrea si toate acestea impletite cu lucrarea Duhului Sfant. Biserica din Ierusalim crestea si prindea contur, iar primele conflicte nu intarzie sa apara in mica comunitate.

Spre deosebire de Apostoli, elenii, evrei vorbitori de limba greacă din diaspora, aveau o viziune ofensivă asupra evanghelizării și atacau autoritatea Templului. Stefan, unul dintre ei, a fost ucis cu pietre. Alungați din Ierusalim, elenii s-au dispersat. Dar nu vor rămâne inactivi: vor înființa comunități în Antiohia, Cipru, Fenicia, Damasc, ei vor fi primii care vor aduce Vestea Buna neamurilor.

Între timp, Pavel din Tars, un evreu născut în Cilicia, foarte atașat de Tora și Templu, are o ură acerbă față de compatrioții săi care cedează in bratele acestei noi secte. Într-o zi, în timp ce se urca pe drumul spre Damasc pentru a prigoni o comunitate creștină recent înființată, i-a apărut Stapanul celora pe care-i prigonea si aceasta a impactat viata lui Pavel atat de mult incat el va deveni unul dintre cei mai dedicati urmasi ai lui Isus si de acum incolo își va folosi puterea si râvna în slujba Evangheliei, cu binecuvântarea Bisericii din Ierusalim.

A fondat mai multe biserici impreuna cu colegul său Barnaba, în Asia Mică în anii 40. Ambii au mers mai întâi la sinagogi, unde au încercat să-i convertească pe evrei, apoi au inceput să-i învețe pe păgâni și să întâmpine un mare succes. Barnaba se confruntă cu sosirea în acest oraș a creștinilor din Ierusalim (iudeo-creștinii) care proclamă necesitatea tăierii împrejur pentru mântuire, in timp ce Pavel si Barnaba sustin ideea ca mantuirea se obtine prin credinta in Domnul Isus. Conflictul este adus în fața Bisericii din Ierusalim, care se bucură de o mare autoritate. Iacov, fratele Domnului, a apărut în acea vreme ca capul carismatic și de necontestat al acestei Biserici. În timpul primului consiliu, care a avut loc în jurul anului 49, Iacov, Petru și Ioan au fost de acord cu cei doi misionari cu privire la circumcizie ca păgânii nu sunt obligati sa respecte in totalitate legea iudaica. Este prima ruptură cu comunitatea evreiască, primul semn al independenței noii religii.

Daca pana acum urmasii lui Hristos se inchinau in acelasi fel, de aici incolo comunitatea evreiasca care punea accentul mai mult pe traditie, s-a despartit de comunitatea pagâna. Inchinarea a fosta si ea la randul ei afectata fiindca pentru neamuri, o mare parte dintre ritualurile iudaice nu erau decat istorie. In anii 64 o livitura puternica a cazut peste crestini. La ordinele lui Nero, mulți au fost răstigniți sau arși de vii. Este prima data cand comunitatea crestina se confrunta cu o persecuti de o asa amploare. Din cauza aceste persecutii creștinii nu mai au un centru de referință, iar separarea lor amenință viitorul bisericii.

în ajunul Marii Revolte Evreiești (66-73 d.Hr, un eveniment si mai teribil s-a intamplat conform unei tradiții raportate de Eusebiu de Cezareea și Epifanie de Salamina, membrii Bisericii din Ierusalim au fost avertizați prin prorocie de distrugerea iminenta a Sfântului Oraș. În consecință, au fugit din Ierusalim și s-au stabilit pentru o vreme în orașul păgân Pella. Nu putem nega faptul ca înca o data inchinarea a fost impactata de aceasta schimbare radicala, dar nu anihilata definitiv caci dupa un timp crestinii s-un intors in Ierusalim plini de purere.

Din acea vreme Aquila a locuit în Ierusalim și i-a văzut pe ucenicii ucenicilor apostolilor înflorind în credință, realizări minunate prin vindecări și alte minuni, întrucât se întorseseră din orașul Pella din Ierusalim. Într-adevăr, înainte de distrugerea Ierusalimului de către romani, ucenicii au fost rugați de un înger să părăsească acest loc și să locuiască dincolo de Iordan, în orașul numit Pella. El i-a avertizat despre distrugerea Ierusalimului care avea să se întâmple și ei au locuit acolo, apoi după distrugerea Ierusalimului s-au întors. “

Din epistola lui Clement catre corinteni (95-97 d. H.) observam ca existau deja usoare diferente dintre Biserica de la Corint si cea de la Roma. Una din aceste diferente consta in faptul ca Corintenii primeau supunerea fata autoritatea Bisericii mai greu decat cei din Roma. Se pare că în cadrul acestei Biserici, s-a format un grup si a inceput sa instruiască membrii să-și respingă conducătorii, care ar fi putut să facă una sau mai multe greșeli. O teorie care creaza discordie si in multe Biserici din ziua de azi.

Oficialii bisericii din Roma, dintre care Clement este purtătorul de cuvânt, îi invită pe corinteni să se pocăiască și să pună capăt rebeliunii lor împotriva conducătorilor lor. Se mai observa deasemenea ca in scrisoarea sa, Clement mentioneaza o istorie a unei femei cu numele Judith care se afla intr-o carte apocrifa. Ceea ce ne face sa intelegem ca in acel timp bisericile foloseau citeau surse decat cele considerate canonice azi. Vedem deasemenea că la momentul acestei scrisori, Biserica Romei nu era încă condusă de un episcopat monarhic, cu o ierarhie cu trei nivele (episcop, preoți și diaconi), dar se folosea încă modelul cu două nivele atestat în Noul Testament care a predominat cu episcopi și diaconi.

Ignatie de Antiohia (37 -107 d. H.) insistă cu tărie pe loialitatea față de episcopul orașului, asistat de presbiteri (preoți) și diaconi. De asemenea, Ignatie insistă asupra valorii Euharistiei și o numește „medicament pentru viața eternă”. Având în vedere numărul mic de scrieri din această perioadă a Bisericii, aceste scrisori au avut o influență în dezvoltarea teologiei creștine. Se pare că au fost scrise în grabă și fără niciun plan real, ca o succesiune nesistematică a gândurilor.

Din scrisorile lui Ignatie considerate autentice, este deasemenea posibil de pictat o imagine a gândirii sale teologice si cu siguranta si a multora din timpul lui. El afirmă unitatea lui Dumnezeu (Magn 8.2), dar evocă si Trinitatea fie prin formula Fiului, Tatălui și Duhului (Mag 13,1), fie a lui Hristos, Tatăl și Duhului (Magn 13,2). Duhul Sfânt este citat în mai multe rânduri, pe lângă cele două anterioare: Phil „suscr” și 7.1-2, Ef 18.2, Ef 9.1.

În timp ce se afirma (împotriva docetelor) realitatea vieții umane a lui Iisus Hristos, Ignatie afirma cu nu mai puțin forța divinitatea lui Lui.

PERIOADA PATRISTICĂ

DE LA CONSTANTIN ȘI EDITIA DE MILAN (313) LA CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN (FINALUL SECOLULUI 5)

În secolul al IV-lea, a avut loc un eveniment major asupra căruia istoria liturghiei nu a pus suficient accent: a fost apariția împăratului Constantin, iar în anul 313 proclamarea edictului de la Milano . Imediat se produce o schimbare completă de atitudine față de creștinism, din cauza religiei persecutate sau, în cel mai bun caz, tolerată, creștinismul devine o religie recunoscută oficial și foarte rapid protejată.

Lumea creștină din primele trei secole este o societate cu o selecție extrem de strictă, nu din cauza unui ostracism care ar respinge posibilii candidați, ci printr-o sortare spontană. Într-adevăr, la prima vedere, ce câștigă cei care devin creștini, pin afara de persecuție, retragerea drepturilor lor civile, martiriul sau moartea? Cei care aleg în mod liber să urmeze învățătura lui Hristos au înțeles, prin urmare, că Revelația pe care el o aduce reprezintă un nou principiu al vieții, mai evident și mai puternic decât oricare altul.

Dar de la domnia lui Constantin această atitudine eroică dispare: creștinismul este admis, toată lumea poate intra liber în Biserică și chiar este „bine văzut” a fi creștin. Contingentul credincioșilor nu mai este același. Dacă păgânul, barbarul încearcă să intre în Biserică, este adesea să dobândeasca o cultură, să se apropie de oameni de nivel înalt, etc…

Imediat tipul de cult se schimbă în funcție de creșterea numărului credincioșilor, care devine considerabil. Micele spații ascunse, Bisericile mici, suficiente pentru întâlnirile primilor creștini, trebuie să facă loc bazilicelor mari de tipul catedralei, în care se pot aduna mulțimi de 500 până la 2.000 de oameni.

De atunci, cultul a pierdut caracterul pe care îl avea în catacombe și în comunitățile mici: ordinea nu mai este spontană și trebuie impusă o anumită disciplină. Apar alte probleme, cum ar fi ocuparea acestei mulțimi în așteptarea Cuvântului și găsirea celei mai bune modalități de a-l face audibil și cât mai complet asimilat. Vedem destul de clar efortul de a rezolva aceste probleme în tipul de liturghie care s-a dezvoltat în secolul al IV-lea.

Aceste rituri diferă destul de mult de cele date de CONSTITUȚIILE APOSTOLICE, care sunt o compunere canonică și liturgică a Regulilor Apostolice și a lui Didache. Cartea a VIII-a este cea mai prețioasă pentru că ne oferă forma așa-numitei slujba numită „Clementin” atribuite papei Clement, „cu caracter oriental”, din care aici se află un tabel schematic (această atribuție față de Papa Clement fiind doar o ficțiune literară ).

SLUJBA CLEMENTINĂ – LITURGIA CATECHUMENILOR

Lecturi din Vechiul și Noul Testament

Asistența este strânsă, bărbații de o parte și femeile de cealaltă, clerul din absidă. În fața altarului este așezat un amvon în fața căreia un cititor cântă imediat două lecții din Vechiul Testament. Apoi, un alt cititor urcă în locul său pentru a cânta un psalm a cărui audiență preia ultimele modulații. Apoi, mai multe lecturi se succed în același mod (o astfel de formă subzistă la Sărbătorile de Paște unde sunt planificate douăsprezece lecturi).

Seria de lecturi continuă cu Literele Apostolice (Epistola) și se încheie cu Evanghelia care nu mai este citită de un simplu cititor, ci de un preot sau un diacon. Toată lumea stă în timpul acestei ultime lecții. Lectura Evangheliei este precedată deja de cântarea unui psalm al cărui verset este „haleluja”.

Omilie

Preoții vorbesc apoi pe rând, iar după ei episcopul și fiecare dintre aceste scurte omilii (reflecții concise asupra lecturii precedente) este deschisă printr-un salut publicului („Domnul să fie mereu cu tine “) unde se raspunde cu aclamație:„ și cu spiritul tău “.

Aceste omilii trebuiau să fie neapărat foarte scurte, întrucât erau numeroase și ni se pare că aceasta a fost o supraviețuire a învățăturii cu forma sa de principiu trinitar, și anume: Lectura, Psalmul responsorial (meditație poetică) și Omilie (explicație inspirată).

Rugăciuni pentru catehumeni, energumeni, candidați la botez, penitenți și cei trimiși acasă.

“După omilie, diferitele categorii de persoane care nu vor participa la Sfintele Taine sunt trimise acasă. Începem cu catehumenele: la invitația diaconului, ei se roagă în tăcere, în timp ce adunarea se roagă. Chiar și pentru ei. Diaconul formulează această rugăciune prin detalierea intențiilor și a cererilor. Credincioșii îi răspund, în special copiii, prin rugăciunea „Kyrie eleison”. prin asocierea cu formula pe care el o pronunță; apoi îi face să se înclineze pentru a primi binecuvântarea episcopului, după care îi demite. “

Aceeași formă este observată și pentru cei posedati, pentru candidați la botez și, în final, pentru „penitenți”. Este „Marea Colecta ” a catehumenilor.

Rugăciunea credincioșilor

În acest moment, se deschide perdeaua care ascunde altarul, iar comunicanții credincioși, prosternați spre Orient, răspund: „Kyrie eleison” la solicitările diaconului care dezvoltă Litania: „Pentru pacea și bunăstarea lumii … Pentru Sfânta Biserică Catolică și Apostolică … Pentru episcopi, preoți, diaconi … Pentru bolnavi … Pentru călătorii, cei pierduți … etc. “

Litania se încheie cu o formulă specială: „Mântuiește-ne, ridică-ne, Dumnezeule, prin mila ta”. Apoi, episcopul pronunță o rugăciune solemnă la care adaugă: „Fie ca pacea Domnului să fie cu voi toți”, la care oamenii răspund: „Și cu duhul vostru”.

Aici se încheie prima parte a liturghiei, cea pe care Biserica a împrumutat-o ​​din folosirea antică a sinagogilor și care constituie „Liturghia catehumenilor”.

LITURGIA EUHARISTICĂ

Sărut de pace și spălare de mâini

„Salutați-vă unii pe alții cu un sărut sfânt” (Corinteni 16, 20). “Clericii îl sărută pe episcop, bărbații, femeile. Copiii se vor ridica în picioare la semnalul dat. Un alt diacon va sta lângă ei, astfel încât să se comporte cum trebuie. Alți diaconi merg să privească bărbații și femeile pentru ca să evite orice zgomot, astfel încât nimeni să nu facă semne, să discute sau să doarmă. Diaconii stau la ușile bărbaților și sub-diaconii la ușile femeilor, astfel încât să nu intre nimeni sau deschida ușa în timpul ceremoniei, chiar și un „credincios”.

(Din acest text, putem vedea că selecția nu mai era aceeași ca printre primii creștini unde problema ordinii a fost pusă într-un mod complet diferit). În același timp, „un sub-diacon aduce preoților apă pentru a-și spăla mâinile, ceea ce simbolizează puritatea sufletelor consacrate lui Dumnezeu”.

Ofranda (pâine și vin)

“După ce diaconii aduc ofrande către episcopul de pe altar. Preoții stau la dreapta și la stânga, ca discipolii care asistă stăpânul. Doi diaconi de fiecare parte a altarului țin un evantai dintr-o membrană subțire, o penă de păun sau o pânză fină cu care alungă în mod regulat micile creaturi zburătoare, pentru a nu cădea în potir “.

Canonul euharistic sau anaforic

„Episcopul, după ce a îmbrăcat o haină magnifică, începe să se roage cu preoții, apoi stă la altar, urmărește semnul crucii cu mâna pe frunte și dialoghează cu adunarea: mai harul Dumnezeului Atotputernic, ca dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, ca părtășia Duhului Sfânt să fie cu voi toți – Și cu duhul vostru – Să ne înălțăm inima – Ei sunt lângă Domnul – Să mulțumim Domnului! – Este corect și necesar. “

Anafora sau Canonul (cu text variabil), rugăciunea euharistică, se dezvoltă într-o Prefață lungă care amintește de binecuvântările lui Dumnezeu, care se încheie cu imnul Trisagionului (Sanctus) pe care îl cântă heruvimii și Serafimii, la care poporul amestecă cântecul său: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; cerul și pământul sunt pline de slava ta. Fii binecuvântat în veac! Amin”. Apoi vine Instituția: celebrantul reia Euharistia întreruptă de aclamarea credincioșilor și spune: „Da, tu ești cu adevărat sfânt comemorează lucrarea Răscumpărării, întruparea a Cuvântului, a vieții sale muritoare, a pasiunii sale; în acest moment improvizația oficiantului strânge strâns relatarea Evangheliei cinei cea de Taină ; cuvintele tainice rostite prima dată de Isus în ajunul morții sale răsună pe masa sfântă. Apoi, luând textul ultimelor cuvinte: Faceți acest lucru în amintirea mea, episcopul le dezvoltă, amintind (și aceasta este Anamneza) pasiunea Fiului lui Dumnezeu, moartea sa, învierea lui, ascensiunea sa, speranța revenirii sale glorioase și declararea faptului că este bine să respectăm acest precept și să comemorăm aceste amintiri pe care adunarea le oferă acestei pâini, acestui vin euharistic.

În sfârșit vine Epicleza prin care Îl roagă pe Domnul să arunce o privire favorabilă asupra prinosului și să aducă asupra lui virtutea Duhului Său Sfânt, pentru a face din el trupul și sângele lui Hristos, hrănirea spirituală a credincioșilor săi, promisiunea nemuririi lor “(” Epiclesis = chemarea Duhului Sfânt)

(Să facem o remarcă foarte importantă aici, și să observăm deja că în slujba romană ulterioară, actul consacrator se va încheia pe cuvintele instituției. Apelul Duhului Sfânt în cuvintele care vor urma nu va mai avea aceeași valoare ca în ​​liturgiile ortodoxe de tip bizantin sau galican unde va ajunge până în zilele noastre, aceasta va fi legată de eliminarea progresivă a acțiunii directe a Duhului Sfânt în viața creștină a Bisericii Romane, eliminarea în urma doctrinei romane a „filioquei”.

Astfel s-a încheiat „rugăciunea euharistică” propriu-zisă, căreia îi succede Marea rugăciune din Litanie a rugăciunii spusă de episcop, încheindu-se cu o Doxologie Mare la care toată asistența răspunde „Amin”. Tatăl nostru nu ocupă același loc în toate documentele. Sfântul Chiril îl plasează acolo și Constituțiile Apostolice îl omit complet. Într-o litanie diaconală, diaconul reia apoi pe scurt intențiile enumerate anterior de episcopul care pronunță încă o binecuvântare.

În sfârșit, se ajunge la impărtașanie: diaconul artage apoi atenția și episcopul spune cu voce tare: „Lucrurile sfinte pentru sfinți”. Oamenii răspund (ca și astăzi în Liturghia ortodoxă): „Unul este sfânt, unul este Domnul Isus Hristos spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. Atunci are loc Frângerea Pâinii “.

“După care episcopul se împartaseste cu apoi preoții, diaconii, sub-diaconii, cititorii; cântăreții, asceții; între femei, diaconițe, fecioare și văduve, copii, apoi toți oamenii, în ordine cu rezervă și meditație și fără zgomot. Apoi, episcopul depune pâinea consacrată în mâna dreaptă deschisă și sprijinită de stânga; diaconul ține potirul pe care îl bea direct acolo. Fiecaruia episcopul îi spune: “Corpul lui Hristos ”, diaconul:„ Sângele lui Hristos, potirul vieții ”, se răspunde:„ Amin ”.

Binecuvântarea și eliberarea adunării

Episcopul spune ultima rugăciune de mulțumire urmată de o binecuvântare. Iar diaconul elibereaza adunarea: “Du-te în pace!” După această descriere, aflăm că liturghia galicană este foarte aproape de această formă străveche, chiar mai mult decât actuala liturghie bizantină.

Dar această liturghie a Constituțiilor Apostolice, care este de tip oriental (fără îndoială folosită în marile Biserici din Siria, Antiohia, Laodicea, Tirul, Cezareea, Ierusalim) nu este singura existentă în acest moment. unde marile familii liturgice sunt deja formate.

IERUSALIM

In ceea ce priveste Biserica din Ierusalim, locul de naștere al creștinismului, exista dovezi ale practicilor și înțelegerilor liturgice care reflectă centrul multilingv și multicultural al pelerinajului creștin, rezultând în practici liturgice atât influențate, cât și influente în întreaga biserică creștină,

Inchinarea creștină timpurie a avut o origine: forma și practica cultului evreiesc. Ucenicii timpurii nu au mai creat noi practici de închinare decât cele lasate de Isus Hristos. Toți s-au rugat ca evrei și s-au închinat ca evrei. Cei mai vechi creștini au fost evrei care L-au acceptat pe Isus Hristos ca Mesia cel promis, iar închinarea pe care au practicat-o a fost liturgică, deoarece închinarea evreiască a fost liturgică.

Din acest motiv vedem în Noul Testament că primii creștini și-au continuat practicile de închinare evreiască, chiar în timp ce adăugau unele componente unic creștine. Cel mai central conținut nou a fost sacramentul Euharistiei (sau Împărtășanie), instituit de Hristos la Cina cea de Taină. Cu toate acestea, în Biserica timpurie aceasta a fost sărbătorită ca o slujbă separată timp de mai mulți ani.

Credința Bisericii timpurii era că moartea sacrificială a lui Iisus Hristos și învierea Sa ulterioară au înlocuit toate sacrificiile templului ca mijloc de propovățire și ispășire. Prin jertfa lui Însuși, Isus Hristos devine ispasirea pentru toate păcatele omenirii; El este Mielul lui Dumnezeu, care înlătură păcatele lumii (Ioan 1:29). Ulterior, pentru creștini, nu a mai fost nevoie de o jertfă suplimentară. Vestea bună a lui Isus Hristos este că păcatele sunt iertate în El, iar în El creștinii sunt împăcați cu Tatăl.

Această continuitate vie a închinării de la Templul la Sinagogă și la Biserica creștină timpurie este motivul pentru care există o ordine liturgică creștină extrem de dezvoltată, folosită până la sfârșitul primului secol, în șaizeci de ani de la învierea lui Hristos. In una din srierile sale, Eusebiu din Cezareea spunea că primii episcopi ai Ierusalimului au fost evrei cu vechime până la revolta lui Bar Kokhba. Ierusalimul a fost luat și distrus de Tit în 70 și reconstruit de împăratul Hadrian sub noul nume de Ælia Capitolina în 135. Eparhia sa a fost apoi atașată de cea a Cezareii.

Tot el relatează că Ierusalimul nu mai avea o semnificație teologică pentru creștini în vremea sa, spre deosebire de evrei, și se pare că nu i-au acordat un interes deosebit. Împăratul Constantin a afirmat importanța orașului promovându-l ca loc de pelerinaj din secolul al IV-lea și construind acolo din 326 Bazilica Sfântului Mormânt. Abia în anul 451 Patriarhia Ierusalimului a fost creată de Consiliul de la Calcedon, devenind astfel una dintre componentele Pentarhiei.

Cea mai mare parte a probelor scrise datează din secolul al patrulea și al cincilea, relevând o căsătorie cu influențele indigene semitice și cosmopolite grecești. Textele primare sunt cele ale lui Cyril, Episcopul Ierusalimului (Cateheze de la mijlocul secolului al IV-lea și, eventual, Cateheză mistagogică din anii 380), și egeria, al cărui jurnal de călătorie este calculat până în prezent din 381 până în 384 și se compară în moduri interesante pentru jurnalul de călătorie anterior al unui pelerin anonim din Bordeaux (c. 330).

În plus, lecționarii armeni și georgieni din prima jumătate a secolului al V-lea dau dovadă de continuitate liturgică și de schimbare, la fel ca și cartea de cântare din Georgia (Iadgari, secolul al VII-lea). Cea mai timpurie liturghie euharistică (Liturghia Sfântului Iacov) cu rădăcini în Ierusalim este destul de târzie dintr-o perspectivă manuscrisă (secolul al IX-lea), dar poate reflecta practicile din secolul al IV-lea / începutul secolului al V-lea, legate între cele două zone creștine estice.

Structura generală a acestei Liturghii nu este diferită de celelalte forme de masă pe care le cunoaștem și anume: liturghia cuvântului (numită și catehumenă, pentru că anterior era deschisă și celor nebotezați), care include cântece și lecturi biblice.

Liturghia credincioșilor. Acesta include oferarea și consacrarea pâinii și a vinului pentru comuniune. Terminologia greacă din Ierusalim în perioada bizantină vorbește despre „proscomidia”, echivalent cu „anafora” sau, în aramaică, „qurraba” (există și „qurbana”).

Lucrările arheologice au contribuit, de asemenea, la înțelegerea complexului creștin central din Ierusalim, construit în jurul martiriului lui Constantin (acum Sfântul Mormânt) și a modului în care acesta a fost folosit liturgic.

ROMA

Din Roma, unul dintre cele mai vechi și mai proeminente centre ale creștinismului, exista dovezi din diferite tipuri de surse, dar nu la fel de cuprinzătoare ca cele din Ierusalim. În primul rând este descrierea valoroasă a lui Justin Martir, care apără botezul și Euharistia împăratului în prima sa apologie, c. 150.

O altă voce dintr-o biserică romană, deși contestată în ceea ce privește autoritatea și datarea, este ordinul bisericesc Tradiția apostolică, un document editat care cuprinde probabil două secole de informații despre cum să îndeplinească rituri diferite, făcând-o una dintre cele mai vechi rânduieli.

În plus, calendarul filocalian, datând din 354, și Liber Pontificalis din secolul al VI-lea contribuie la înțelegerea calendarului liturgic.

Resurse ulterioare, cum ar fi predicile lui Leo cel Mare (440–61) și Grigorie cel Mare (590–604) și primele colecții de texte liturgice (libelli, lecționari și sacramentare) care apar în secolele VI și VII, dau savanților un sens mai clar al caracteristicilor liturghiei din orașul Roma și din împrejurimile sale.

O VECHE LITURGIE A ROMEI

Trebuie menționat că exemplul dat mai jos de o sărbătoare papală (așa-numita masă „națională”) corespunde obiceiurilor care au predominat la Roma în secolul al V-lea. Aceste obiceiuri au fost modificate considerabil de reformele papei Gelasius (492-496) și apoi de Grigorie cel Mare (535-604).

Intrarea clerului si cântul preliminar

Intrarea se face solemn și este însoțită de cântecul lui Kyrie. S-a încercat să se vadă în acest introductiv Kyrie un reziduu din Marea Letanie de tipul care există chiar la începutul Liturghiei Catehumenilor din ritul bizantin și a fost folosit încă din secolul al III-lea în toate Bisericile din Răsărit ca si în ritul Gallican:

Diacon: În pace, să ne rugăm Domnului.

Toți: Kyrie eleison.

Diacon: Pentru pacea de sus și mântuirea sufletelor noastre, să ne rugăm Domnului.

Toți: Kyrie eleison.

Diacon: Pentru pacea întregii lumi, pentru prosperitatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu și pentru unirea tuturor oamenilor, să ne rugăm Domnului.

Toți: Să ne rugăm Domnului.

Nu este cazul: este într-adevăr reziduul unei forme litanice, dar cu totul altceva. Aceasta este ceea ce rămâne dintr-o litanie de tip „Litanie a Sfinților” încă folosită în Biserica Romană și în anumite circumstanțe în Biserica Ortodoxă a Franței. Este o letanie cu lungime variabilă, care poate fi atât foarte scurtă, cât și extrem de lungă. (Este permis să se ipoteze că această formă de litanie a fost cântată pe calea care ducea de la o biserică la alta, sau de la palatul episcopal la catedrală, sau chiar de la fundul bisericii până la altar: am putea numi „litanie a procesiunii”). Iată această Litanie a Sfinților:

Diacon: Kyrie eleison.

Toți: Christe eleison, Kyrie eleison.

Diacon: Hristoase, ascultă-ne.

Toți: Hristoase, ascultă-ne.

Diacon: Dumnezeu Tatăl, de sus

Toți: aveți milă de noi! (id. Fiu, Duh Sfânt, Treime)

Diacon: Sfânta Maria

Toți: Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi! (urmați toți sfintii id.)

Diacon: Dintre toate păcatele

Toți: izbăvește-ne Doamne! (Etc) …

Diacon: Încercați să ne iertați, vă rugăm,

Toți: Ascultați-ne! (Etc.)

Diacon: Hristoase, ascultă-ne!

Toți: Hristoase, ascultă-ne!

Diacon: Kyrie eleison!

Toți: Christe eleison, Kyrie eleison! “

Vedem că acolo „Kyrie eleison” nu este un răspuns în refren repetat de oameni după fiecare strofă, ci o formulă de deschidere și închidere cântată de un celebrant, urmată de o serie (extensibilă) de invocări scurte la care oamenii răspund cu diferite formule care, cu excepția la început și la sfârșit, nu sunt niciodată „Kyrie eleison”.

Deja în jurul secolului al VI-lea în Biserica Romei, litania preliminară începe să dispară, iar la vremea lui Grigorie cel Mare, va rămâne doar Kyrie introductivă care va juca apoi rolul unei invocări Trinitar analog cu „Agios” bizantin și galican. Acest „Kyrie” al clerului este cel care va da naștere melodiilor dezvoltate ale „Gregorianului Kyrie”.

Rugăciunea

„După salutul publicului, celebrantul invită la rugăciunea de deschidere numită„ Coleca ”, deoarece se realizează când adunarea termină să se întâlnească. (Duchesne). Alți cercetători văd în Cuvântul „Colectează” o aluzie la recapitularea sensului festivalului, cuprinsă în această rugăciune, rămâne în actuala Liturghie romană, precum și în ritul Galilor restaurat.

Trebuie menționat că deja în secolul al V-lea, în liturghia Romei, există doar 3 „rugăciuni colective” adresate lui Dumnezeu în numele poporului: Colecta, Secretul și Postcomuniunea. Restul serviciului tinde deja să devină o ceremonie „gestuală” în care verbul nu mai ocupă locul său proeminent.

Citirea și cântul Psalmilor

La Roma, de la începutul secolului al VI-lea, partea rezervată Sfintelor Scripturi tinde să scadă, iar liturghia nu include mai mult de 2 lecturi, în timp ce, așa cum am văzut, Constituțiile Apostolice au prevăzut mai multe, urmate de fiecare psalm său de meditație în formă responsorială, apoi de omilie. Liturghia primitivă a Romei prevedea 3 lecturi: Vechiul Testament, Epistola, Evanghelie. Cel din Vechiul Testament este suprimat, dar Gradualul care urma să fie o meditație asupra acestei lecturi a rămas totuși luând loc după Epistolă.

Din eliminarea acestei lecturi, rămâne astăzi în Liturghia romană o anomalie (studiată în timpul conciliului Vatican II), lectura Epistolei nu este precedată, ci urmată de un psalm responsorial (Gradualul de antifonă variabil în funcție de zi), de care este legată fără întrerupere un al doilea psalm responsorial Alleluia așa numit deoarece antifonul este invariabil „aleluia”). Doar aceste două melodii au rămas împreună, după dispariția lecturii care le-a separat. (Numele „Gradual” provine de la faptul că acest psalm a fost cântat pe „gradus” sau „ambon” ca și citirile: a fost întotdeauna interpretat de un solist, iar corul s-a limitat la repetarea frazei muzicale finale).

Omilia

Omilia care urmează Evanghelia citită de arhidiacon, pare că s-a fi cazut în neîntrebuințare. Sfântul Grigorie și înaintea lui Sfântul Leon sunt singurii papi bătrâni din care există omilii și chiar pe care știm că le-am pronunțat. În secolul al V-lea la Roma, preoții nu au fost lăsați să predice și papii au criticat dur episcopii care au permis poporului lor să predice.

Trimirerea catehumenilor

„Trimiterea” catehumenilor și a penitenților care au închis inițial această primă parte a ritualului, nu mai putem găsi urme în acest moment când nu mai există catecumeni adulți și unde penitenții se limitează la mănăstiri.

Litania dispărută

Aici are loc un hiatus: în timp ce preotul sau diaconul invită oamenii să se roage („oremus!”), Nici o rugăciune nu este marcată sau presupusă în cărți. Prin urmare, ceva a dispărut: „Rugăciunea credincioșilor”, de formă litanică, și care în toate celelalte liturghii este pusă în acest loc (și care este restaurată în ritul Gauliei, așa cum este sărbătorită în Biserica Ortodoxă) a Franței și în ritul roman după Vatican II).

Colecta

În timp ce corul cântă psalmul repertoriului, papa și asistenții săi adună jertfele oamenilor și ale clerului: „darurile”, sticlele mici de vin, uleiul, pâinea. Acest obicei foarte frumos și profund, care din păcate nu a supraviețuit, face ca principiul sacrificiului comun să fie evident și viu. (De asemenea, acest rit este restaurat în liturghia sărbătorită în Biserica Ortodoxă a Franței).

Apoi, potrivit unui ceremonial specific, diaconii așază pâinile pe altar și se amestecă cu vinul deja dedicat slujbei anterioare și vinul oferit de papă, vinului adus de credincioși, se adaugă apă și se toarnă câte puțin din acest amestec în fiecare potir. Astfel, toți participă activ la sacrificiul liturgic.

 

Canonul euharistic (Anaphorus)

După colectă, trecem imediat la rugăciunile consacrative, începând cu rugăciunea secretă, a 2-a „colectivă”. Sărutul păcii și citirea dipticelor sunt returnate mai jos.

Dialogul introductiv și Prefata sunt aceleași ca în toate Bisericile din Est și Vest din primele secole.

Totul are loc într-un mod analog până după Sanctus, unde există o întrerupere a discursului, care ar trebui să conducă în mod natural la relatarea Cina cea de Taină și la cuvintele instituției. Această inconsecvență a rămas până astăzi. Liturghia Romei introduce aici „o piesă lungă destinată să enumere poporul în numele căruia este îndemnul”.

Această parte inserată în Canon corespunde recitării dipticelor („lista persoanelor care sunt amintite în Sfânta Liturghie”) în liturghia galicană și în liturgiile răsăritene, dar pentru ritul galican este plasată înainte de început a Prefaței, iar pentru ritul bizantin este plasată după consacrare, care este „o dispoziție mai naturală”. Se pare că tocmai această interpolare, această „inconsistență” a determinat Roma să citească Canonul cu voce joasă.

Instituire – anameză

Relatarea instituției și a anamnezei (memorial) nu au nicio particularitate.

Epicleză

Această rugăciune prin care Biserica îl implică pe Tatăl să „trimită” Duhul Sfânt asupra Darurilor oferite pentru a le transforma în Trupul și Sângele lui Hristos, este punctul culminant al Canonului Euharistic, atât în ​​riturile bizantine, cât și în Riturile galice.

Există în ritul Romei din secolul al V-lea și ocupă aceiași loc eminent, imediat după relatarea Cina cea de Taină și cuvintele instituției. Cu toate acestea, formularea pe care o dă despre rolul Duhului Sfânt în acest mister, nu este neclară și poate fi înțeleasă ca sfințirea credincioșilor care participă la ridicarea Darurilor deja sfințite.

Frângerea pâinii

Se face conform unui ritual complex. După sărutul păcii, papa pune în potir fragmentul de pâine dedicat liturghiei anterioare, „fermentum” care i-a fost adus la începutul masei, apoi taie o pâine pentru ofrandă, dintre care unul dintre fragmente va rămâne pe altar ca „ferment” consacrat pentru următoarea liturghie și pentru liturgiile sărbătorite de preoții trimiși în parohii.

Acest tip de permanență trebuie să arate foarte clar că este una și aceeași Liturghie care se perpetuează prin timp și spațiu.

Tot clerul și papa însuși prin diaconii săi, participă apoi la frângerea pâinii, apoi patena care conține frânturile este așezată pe altar. (De la sfârșitul secolului al VII-lea, împreună cu Papa Sergius, această ceremonie este realizată cu cântecul Agnus Dei, al cărui text a venit din est).

Tatăl Nostru

Rugăciunea Domnului este recitată după fracție. Până mai târziu, Sfântul Grigorie îl va muta înainte de Fracția pâinii, probabil de dragul de a introduce, printre rugăciunile Anaforei compuse de Biserică, rugăciunea de duminică compusă de Domnul Însuși.

Și din această deplasare a Paterului, rezultă și astăzi în masa romană, un hiatus plin de rugăciuni pe care preotul le recită „în particular”, deoarece cărțile nu prevăd nicio rugăciune cu voce tare, pregătitoare imediat pentru comuniune.

Impărtașania

1 ° – Împărtășirea papei – Diaconii prezintă potirul și patena papei care a rămas pe tronul său. El ia un fragment de pâine, detașează o bucată pe care o pune în potir „„ comixare ”), apoi consumă restul fragmentului și bea din potirul prezentat de arhidiacon.

2 ° – Împărtășirea clerului – Papa pune în mâinile episcopilor, preoților și diaconilor un fragment de pâine și fiecare bea din potirul papei.

3 ° – Împărtășirea credincioșilor – Clerul distribuie credincioșilor Euharistia sub felul de pâine și îi face să bea din potirul care le este rezervat, după ce vinul rămas în potirul papei a fost turnat în vaze care conține vinul consacrat pentru comuniune și că ritul de comisare a fost repetat pe toate potirele secundare. „Astfel, este exprimată ideea că, deși nu toți se apropie cu buzele lor de același vas, toți, însă, beau aceeași băutură spirituală”.

Această descriere arată că ceea ce va face Biserica Romană din secolul al XI-lea, după reforma lui Grigore al VII-lea, nu va mai avea nicio legătură cu Frângerea pâinii și Comuniunea vremii prin care trecem și care are încă un caracter comunitar și sacramental foarte puternic: cel al comuniunii sub cele două specii.

Post-Impărtașania

Este a treia dintre rugăciunile colective la care Papa invită asistență la mulțumire.

Trimirerea credincioșilor

Diaconul proclamă: „Ite missa est”, iar procesiunea clerului este reformată spre ieșire, în timp ce papa binecuvântează publicul în drumul său.

Slujbe parohale

Suntem reduși la ipoteze pentru a cunoaște desfășurarea lor și să presupunem că în cadrul relativ restrâns al orașului Roma și al Africii de Nord, acesta era analog cu cel al slujbelor naționale, dar cu mai puțină pompă și solemnitate. )

ALEXANDRIA

Alexandria și Egiptul de jos reprezintă un alt centru dintre marile centre timpurii ale creștinismului care au oferit surse polifacetice pentru înțelegerea liturghiei, dar rareori sub formă de texte liturgice. Doi teologi creștini timpurii, Clement al Alexandriei (c. 150–215) și Origen (c. 185–254), ambii se referă la practicile liturgice și dezvăluie o fascinație cu semnificații simbolice, în special în textele poetice ale imnurilor lui Clement.

Controversele trinitice și hristologice care au rupt țesătura creștinismului copt în aceste secole timpurii au contribuit, de asemenea, la descrieri sau lămuriri ale liturghiei, în special în scrierile lui Athanasius, uneori episcop al Alexandriei (c. 296-373), ale căror scrisori festale ajută înțelegerea noastră a dezvoltării Postului și a Paștelui în Egipt și în alte părți.

Epifaniu, episcop de Salamina în Cipru (367–403), contribuie la înțelegerea noastră despre originile Epifaniei și Crăciunului din Egipt în al IV-lea. Dintre scriitorii monahali egipteni, în special Pachomius (c. 290-346) și Cassian (c. 360-435), avem descrieri ale rugăciunii monahale zilnice care contribuie la înțelegerile noastre ulterioare despre cum a crescut rugăciunea ne-euharistică.

Printre textele liturgice din Egipt se numără Canoanele lui Hippolit (datarea disputată, dar poate încă de la mijlocul secolului al IV-lea), o colecție de direcții liturgice cu rădăcini clare în tradiția apostolică a Romei. Unul dintre cele mai importante documente este așa-numita sacramentară (sau cartea de rugăciune) a lui Sarapion, un episcop din secolului al IV-lea din Thmuis (Egiptul de jos).

Textele lui Sarapion includ rugăciuni euharistice și o serie de binecuvântări. Biserica egipteană timpurie a contribuit, de asemenea, cu trei rugăciuni euharistice fragmentare; prima este rugăciunea inclusă în papirusul din Strasbourg 254 (sfârșitul secolului IV până la începutul secolului al V-lea), anafora relatată de Sfântul Marcu (mijlocul secolului al V-lea) și, în sfârșit, Liturghia Sfântului Vasile, posibil secolul al IV-lea, care ar putea fi indigenă la Egipt și împrumutată de Vasile din Cappadocia, sau adusă în Egipt chiar de Vasile.

Practicile liturgice egiptene sau copte sunt fundamentale pentru dezvoltarea liturghiei Etiopiei, care păstrează multe asemănări în riturile sale vechi de limbă Geezză

SIRIA

In Siria, deși există diferențe între partea de Vest și cea de Est, ea ne ofera unele dintre cele mai vechi rânduieli liturgice sau cărți de instrucțiuni practice despre cum se face liturghia, care sunt paralele cu arborele genealogic al documentului roman, tradiția apostolică. Didache (secolul I sfârșit), Didascalia (c. 230), Constituțiile apostolice (c. 380), Epitomul (secolul al V-lea) și Testamentum Domini (secolul al V-lea) sunt toate din tradiția creștină siriană cu legături cu alte centre creștine.

Fiecare « ordon » ne transmite informații valoroase despre modelele de rugăciune, inițierea, Euharistia, numirea conducătorilor comunității și îndatoririle lor și, eventual, dispunerea spațiului liturgic și desfășurarea anului liturgic. Synodiconul vest-sirian aferent (secolul al VII-lea) conține informații suplimentare despre ciclul sanctuar. Din Siria de Est, Faptele lui Ioan (c. 200) și Faptele lui Toma (c. Începutul secului 3) oferă dovezi ale diferitelor modele de botez și modele similare de sărbătoare euharistică, la fel ca și Ordo-ul armenesc din secolul al V-lea, care păstrează o mare parte din modelul liturgic est-sirian.

Inceea ce privestE Biserica din Antiohia, cea mai veche și cea mai clară referință la liturghie vine din Faptele Apostolilor, cartea care cronizează începutul și creșterea Bisericii timpurii. Biserica din Antiohia a fost prima Biserică a neamului din afara Ierusalimului, înființată aproximativ la 38 d.Hr., când Barnaba a fost trimis să predea acolo (Fapte 11:25). Faptele 13 descriu selecția lui Barnaba și a lui Pavel pentru prima călătorie misionară. Acest lucru ar fi avut loc aproximativ în 46 d. H.

Luca relatează că chemarea lui Pavel și Barnaba a fost lucrarea Duhului Sfânt și că a avut loc în timpul „liturghiei”. Textul scrie: „întrucât erau în„ « leitourgounton », (Pe cand slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfant a zis: “Puneti-Mi deoparte pe Barnaba si pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.” ), (Fapte 13: 2).

Luca era medic și bine educat. El trebuie să fi înțeles ce a vrut să spună despre închinare: și anume că comunitatea era împreună în închinare în post si ragaciune, când Duhul Sfânt a vorbit. Deci în anul 46 d. H., această Biserică timpurie se închina în mod liturgic folosind o formă creștină preluată din Sinagogă. Și aceasta s-a întâmplat timp de șaisprezece ani de la învierea lui Isus Hristos.

Continuitatea închinării dintre Vechiul și Noul Legământ este foarte evidentă.

Din aceste împrejurimi ale Antiohiei din Vestul Siriei, ne provin o serie de scrieri episcopale care includ descrieri sau explicații liturgice ample. Scrierile lui Ioan Gură de Aur (c. 347 – 407) conțin informații despre inițiere (inclusiv catehumenatul), Euharistie și hirotonie. Teodorul mopsuestiei (c. 350–428) scrie de asemenea despre Botez, Euharistie și catehumenat. Scrisorile și predicile lui Sever al Antiohiei (episcop între 512 și 518) păstrează informații despre cultul martirilor, anul liturgic și semnificația Postului. Două liturghii euharistice, Anafora celor Doisprezece Apostoli și Liturghia lui Ioan Gură de Aur, ambele au rădăcini în acest domeniu.

În cele din urmă, martirologia siriană din 411 oferă un calendar liturgic paralel filocalianului Romei și ajută la organizarea diferitelor predici predicate în cadrul sărbătorilor martirilor. Din Siria de Est, scrierile despre afrați (începutul secolului IV) și efrem (c. 306–73) dezvăluie adesea în formă poetică multe dintre imaginile importante care stau la baza înțelegerii creștine siriene a sensului inițierii și a Euharistiei (precum și a penitenței, ungerea bolnavilor și conducerea în biserici).

Anafora (rugăciunea euharistică) a lui Addai și Mari, datând poate din secolul al III-lea, reflectă unele dintre diferențele cheie ale bisericii est-siriene. Scrierile ulterioare, cum ar fi anonimul Liber Graduum (sfârșitul secolului IV) și Omiliile liturgice din Narsai (d. C. 503) tratează interpretările sensului pentru Botez și Euharistie. Sogitha din secolul al VI-lea pe Templul Edessei conține o discuție valoroasă despre sensul spațiului liturgic în raport cu acțiunea liturgică. În sfârșit, unele consilii locale de Est conțin legislație cu privire la diverse aspecte ale liturghiei, în special Sinodul din Laodicea (c. 370) și Canoanele atribuite lui Maruta din Maipherqat (secolul al VII-lea).

CONSTANTINOPOL

Orașul imperial al constănțenilor a fost un jucător târziu, dar important în dezvoltarea liturgiilor bisericești timpurii. Începând cu secolul al IV-lea, odată cu mutarea împăratului Constantin în oraș, Constantinopol a devenit beneficiarul unui proiect de construcție imperială majoră (începând cu 328), care a schimbat peisajul orașului pentru a se potrivi nevoilor liturgiilor și procesiunilor creștine.

Marea Biserică, sau Hagia Sophia, dedicată pentru prima dată în 360, a fost inima sistemului liturgiei staționale și a rămas așa prin proiectele de reconstrucție ale împăratului Justinian (527–65), care a continuat să dezvolte „topografia creștină” a orașului.

Sursele scrise care ne spun cum au fost utilizate aceste spații sunt în primul rând cele ale doi episcopi; Gregoria Nazianzul (episcop din 379–81), Ioan Gură de aur (episcop din 398–403); doi istorici ai bisericii din secolul al V-lea, Socrate și Sozomen; istoric bisericesc din secolul al VI-lea, Teodor-Lector; Chronicon Paschale din secolul al VII-lea, care face referire la o serie de procesiuni liturgice și liturgii între 330 și 533; cronicarul bizantin Teofan Confesor (752–1818); și un număr de surse din secolele al X-lea și al XI-lea, care atestă continuitatea liturghiei staționale a Constantinopolului.

În cadrul tiparului unic al liturghiei din acest oraș, sursele menționate mai sus oferă o afișare bogată de cântări, practici religioase populare, liturghii euharistice, cultul sfinților, slujba zilnică și desfășurarea anului conform liturghiei bizantine. Un text liturgic remarcabil care își are originea în liturgia stațională constantinopolitană este trisagionul, un cânt originar din secolul al V-lea și care se răspândește de aici în multe alte liturghii creștine.

Ca și în Occident, împăratul a vrut să folosească unitatea Bisericii pentru a-și consolida imperiul: a profitat de lupta împotriva ereziilor pentru a elimina diferențele de rituri și obiceiuri. Astfel, de exemplu, ritul sirian în vigoare în partea extremă a Orientului Creștin, ritul copt în vigoare din Alexandria (diferit de cel al Asiei Mici și Ierusalimului) sunt eliminate din ele – la fel: unii cad în erezia Nestorius și se separă de Biserică, alții rămân în erezia monofizită , formează „Biserica coptă” și, de asemenea, părăsesc Biserica catolică universală.

Spre sfârșitul secolului al V-lea, în ceea ce a devenit Biserica oficială a Imperiului Bizantin, doar ritul reconstruit în capitala sa, Constantinopol, mai exista. Punctul culminant al acestei centralizări, care începe de la Theodosius 1 și Theodosius II, se manifestă sub Iustinian. Istoria Bizanțului este în general slab cunoscută și trebuie amintit faptul că Justinian, un mare împărat a reconstruit unitatea lumii mediteraneene într-o unitate care a fost menținută de câteva decenii. El a cucerit Africa de Nord, Italia și Spania, o parte din Germania, Egipt, Siria etc. Imperiul Bizantin devine din nou un imperiu „mondial” care ocupă tot perimetrul Mediteranei.

Justinian are mari ambiții în domeniul religios și face ca cele două Biserici să beneficieze de ele. El este cel care codifică (codul justinian) a cărui utilizare nu este numai ecleziastică, ci și laică, și fără el probabil nu am avea „legea romană” așa cum este predată în facultățile noastre. În același timp în care a colectat și codificat în scris ceea ce era cel mai adesea drepturile utilizatorilor, a insistat în decretele sale privind unitatea ritului și disciplina Bisericii.

Ca simbol al acestei unități a construit în centrul Constantinopolului faimoasa Catedrală a Sfintei Sofie (Sfânta Înțelepciune), unul dintre cele mai frumoase monumente creștine din lume în care 4.000 de muncitori lucrează timp de 4 ani cu diverse materiale aduse din toate regiunile acestei imens imperiu. Cupola se prăbușește după 10 ani, dar, reconstruită nu fără dificultăți, rămâne intactă până astăzi. În această catedrală Sfânta Sofie se va dezvolta o liturghie cu o mare splendoare.

Într-adevăr, din Orientul Creștin s-a născut, „Splendorea” în slujba divină. Se trage de la concepția că, în viața de zi cu zi, trebuie să căutăm dezbrăcarea și simplitatea și că, pe de altă parte, nu există nimic somptuos pentru a-L lauda pe Dumnezeu. Această atitudine a rămas până astăzi în regiunile „estice”, atât în ​​Siria, cât și în Rusia și Grecia, printre altele.

Astfel, nu cu mult timp în urmă, țăranii greci dintr-un sat foarte sărac pierdut în munți, au fost sfătuiți, pentru a-și îmbunătăți confortul și nivelul de trai, să vândă altarul în aur solid din Biserica lor pe care l-au construit spre slava lui Dumnezeu prin privări voluntare. Au preferat în unanimitate să-și păstreze splendidul altar și să continue să trăiască în sărăcie. În acest sens, trebuie menționat că, în ciuda anumitor deficiențe, clericii din Orient nu au cedat niciodată tentației de a deveni o forță feudală. Atât clericii inferiori, cât și episcopii trăiau, în general, în sărăcie deoarece toată averea Bisericii a mers la construcția și înfrumusețarea monumentelor, la splendoarea liturghiei. Acest fapt poate fi văzut și astăzi.

Sub Iustinian, clerul Sfintei Sophie a cuprins 80 de preoți, 100 de diaconi, 50 de portari, cam atâtia sub-diaconi, sute de cititori și 27 de „cântăreți”. Această dezvoltare a splendoarei liturgice a existat și în diferite grade în bisericile mai modeste.

Din acest moment există o unificare generală a liturghiei, într-o formă care deja seamănă foarte mult cu cea care ar trebui să fie în vigoare în Biserica răsăriteană.

Ritul divin este deja format aproape definitiv sub Justinian care, prin decret, face obligatoriu slujbele de dimineata (orthos) și seara (esperinos) revenind în mod conștient la marile rugăciuni ebraice ale dimineții și seara. Apoi sunt introduse „orele” care nu sunt obligatorii in Orient și putem observa din acest moment o regulă care diferențiază Estul de Vest.

LITURGIA EUHARISTICĂ ÎN BIZANCE DIN SECOLUL IV PANA-N SECOLUL VI

Se prezintă o dificultate: nu avem, pentru această perioadă, nici o carte liturgică completă. Numai predicile și corespondența dintre Părinți sunt păstrate pentru noi. Aceste ultime cărți au fost publicate într-un mod modest, fără iluminări și, astfel, criza iconoclasmului le-a cruțat în timp ce cele destinate sărbătorii, bogat decorate, au fost consumate de focurile iconoclasmului. Așa încât, pentru a ne face o idee – chiar aproximativă – a conținutului și a cursului oficiilor din această perioadă, ne putem referi doar la mărturii trăite, dintre care cele mai interesante se regăsesc în scrierile Sfinților Chiril al Ierusalimului și ale lui Ioan Gură de Aur .

Chiril al Ierusalimului, în catehezele sale, descrie în jurul anului 347, cu o anumită precizie, a 2-a parte a liturghiei, LITURGIA CREDINȚELOR.

El începe cu DIALOGUL în care omite prima fază, care apare în toate celelalte liturgii de tip bizantin sau galican: „Fie ca harul Domnului nostru …”. El spune: “Celebrant: Inimi puternice! – Oameni: Îl avem pe Domnul! – Celebrant: Mulțumim Domnului! – Oameni: El este demn și drept …” Această formulă de dialog este, prin urmare, foarte veche Sfântul Chiril descrie un rit în secolul al IV-lea. El continuă: „Biserica enumeră binecuvântările lui Dumnezeu”. Apoi, ca în toate testele de introducere, discursul duce la laude îngerești, SANCUTUL. El spune: „Ne apropiem de heruvimi și cu acești heruvimi cântăm:„ Sfânt! Sfânt! Sfânt! … “Apoi dezvoltă un luciu care, cu excepția câtorva cuvinte, este același cu cel al riturilor occidentale studiate mai sus.

Sfântul Chiril precizează că Sanctus a fost cântat de toți și nu spus de celebrant așa cum credeau unii liturgiști ai secolului 19. A doua parte a Sanctusului: „Fericit este El …”, trece de la Vechi la Noul Testament și, de acolo, mulțumirea este adresată lui Dumnezeu Tatăl pentru Întruparea și Jertfa Fiului. Această rugăciune duce treptat la descrierea CINA SFÂNTA.

El continuă apoi la INVOCAȚIA SFÂNTULUI SPIRIT. Este prima formulare absolut precisă a unei rugăciuni adresate Tatălui după cuvintele Instituției: „Da, o spunem, o facem pentru că El ne-a poruncit să o facem în memoria sa; Dumnezeul Prieten al oamenilor pentru a ne trimite Duhul Sfânt, Cel care a vorbit prin Lege și Profeții în Vechiul Testament și Cel care a coborât peste Isus Hristos sub formă de porumbel și Cel care în ziua Cinzecimii, s-a pogorât peste apostoli sub formă de limbi de foc aici, în Ierusalim și poate să coboare și peste aceste daruri oferite pentru a face din această pâine Trupul lui Hristos și din acest vin Sângele lui Hristos “.

Este apoi descrierea rugăciunii de MIJLOCIRE: “Enumerăm, spune el, sfinții; cerem pace pentru lume, pentru Biserică, pentru suverani …”. Locul acestei rugăciuni imediat după Epiclesis, a rămas caracteristic pentru toate liturgiile orientale. Imediat după urmează rugăciunea „dată de Domnul nostru discipolilor”, TATĂLUL NOSTRU care este recitat sau poate cântat de celebrant cu toți. Și se proclamă „Lucrurile sfinte sunt pentru Sfinți!”, Și toți răspund: „Doar unul este Sfânt …”.

Descrierea dată de Chiril din Ierusalim a COMUNITĂȚII este aproape identică cu cea a lui Germain din Paris. În timpul acestei comuniuni, cântăm: „Gustă și vezi cât de dulce este Domnul …”. Să remarcăm aici că ulterior așa-numitele liturgii ale Sfântului Vasile și Sfântului Ioan Gură de Aur, au înlocuit această melodie – au rămas în ritul Gauliei – prin: „Primește Trupul lui Hristos …”, păstrându-l doar pentru liturgiile Preanctificate.

Remarcăm că în primele secole, în toate Bisericile, atât orientale cât și occidentale, împartasania era dată în atât laicilor, cât și clericilor. Se primea pâinea în mâna dreaptă așezată pe stânga, apoi se bea din potir. Această utilizare a sfârșit schimbându-se (poate din motive practice: în Orient, pâinea este înmuiată în potir și împartasania se face cu ambele simultan; la Roma împartasania credincioșilor cu sângele a fost suprimată) incepând cu Grigore al VII-lea.

Ioan Gură de Aur nu dă o formă a liturghiei, dar în predicile și scrierile sale pedagogice, el oferă descrieri ale sărbătorilor liturgice. Reunind scrierile sale, Brightman, un liturgist englez al secolului XX, a încercat să reconstruiască cursul liturghiei bizantine din acea vreme. Liturghia Catehumenilor, această primă parte a ritului despre care Cyril nu vorbește în catehezele sale, începe cu INTRAREA celebrantului care merge pe scaunul său și spune: „Pace pentru toți!”. Oamenii răspund: „Și duhului tău!” (Rețineți că actuala liturghie bizantină începe cu o Mare Litanie, acest prim salut al celebrantului apărând abia mai târziu).

Atunci cel care va cânta PROFETIA anunță: „Așa vorbește Domnul!”. Nu știm dacă această primă lectură este urmată de una treptată, descrierea trece acest punct în tăcere. Apoi EPISTOLA începe cu introducerea: „A apărut harul Domnului”. După citirea Epistolei vine un CANTEC improvizat de către personajul precursor, carismatic, și terminat de un ALLÉLUIA. Această melodie este urmată de o EVANGHELIE, al cărui ritual este încadrat. Înainte de a începe HOMILIA, predicatorul se adresează adunării: “Pace să fie cu tine mereu!” și toți confirmă: și cu spiritul tău “, un scurt dialog care intervine de fiecare dată când celebrantul sau un co-celebrant introduce o mulțumire. Spre deosebire de folosirea curentă din Roma, unde preoților le era interzis să predice, la Constantinopol predicarera era o obligație pentru preoți.

Liturghia catehumenilor se încheie cu o rugăciune în formă LITANICĂ pentru catehumenii prosternati, după care diaconul proclamă: „Ridicați-vă, catehumeni, rugați-vă Domnului să vă trimită Îngerul păcii “. Catehumenii se retrag. Acesta este RETURNAREA CATÉ-CHUMÈNES.

Litania celor Credincioși începe cu LITANIA MARE: ne rugăm pentru univers, pentru Biserică, pentru împărați, pentru bolnavi și mai ales pentru pace. “Poporul și copiii cântă :„ Kyrie eleison “. Apoi, ca și în celelalte liturghii ale vremii, are loc CĂUTAREA PACII. Ioan Gură de Aur descrie:” Cel care vrea să-și aducă darurile, să îmbrățișeze pe fratele său „și – practică dispărută -„ Lăsați pe cei care nu se pot ruga, lăsați-i să iasă ”. Aceasta este, în mod evident, cerința unei anumite seninități, o capacitate de ascultare conștientă. Mai observam de asemenea: „Faceți Cunoștință”, pentru ca să membrii comunității să se cunoască unii cu alții.

În descrierile sale, Ioan Gură de Aur nu menționează Marea Intrare și merge direct la apelul diaconal: “Ridică-te! Să fim atenți!”. Setul de rugăciuni mari care urmează, ANAPHORUS, a rămas așa cum este până astăzi. Trebuie menționat că Ioan Gură de Aur nu spune nimic despre rugăciunea care duce la relatarea Cinei cea de Taină sau a cuvintelor Instituției, această parte fiind probabil cunoscută de toți. Pe de altă parte, el oferă următoarea descriere a Epiclezei: preotul stă în fața sanctuarului, a altarului. El ridică mâinile spre cer, chemând Duhul Sfânt să vină și să atingă Darurile oferite, astfel încât harul coborât pe ofrande să spele sufletele tuturor celor care participă și să se arate mai frumoși decât banii purificați de foc . Și preotul face semnul crucii peste Daruri “.

Ioan Gură de Aur nu mai spune. Cuvintele pe care le pronunță preotul sunt probabil improvizate sau prea sacre pentru a fi scrise. Epicleza se încheie cu o DOXOLOGIE MARE comună, în plus, la toate riturile. Triplul Amen a credincioșilor nu este menționat, în timp ce se află în diverse documente referitoare la ritul Galiei, precum și în redactarea finală a liturgiilor ulterioare, după Sfântul Vasile și Sfântul Ioan În ceea ce privește apelul: „Lucrurile sfinte pentru sfinți” urmate de răspunsul „Numai unul este Sfânt …”, Sfântul Chiril și Sfântul Ioan Gură de Aur sunt de acord în descrierea lor.

Ioan Gură de Aur nu oferă o descriere a gesturilor și a cuvintelor care înconjoară comuniunea. Prin urmare, dacă dorim să găsim cele mai vechi obiceiuri ale comuniunii credincioșilor, trebuie să ne referim la Chiril al Alexandriei și la Germain din Paris

AFRICA DE NORD

Biserica nord-africană a fost crucială pentru dezvoltarea teologiei și liturgiilor limbii latine din cauza mai multor scriitori extrem de influenți. Tertulian (creștin din c. 195-230) ne oferă cea mai veche descriere a Botezului legat de Paște și a unor elemente ale Botezului (De Baptismo), precum și reflectarea asupra Euharistiei, a agapei, a rugăciunilor de seară și a altor rugăciuni zilnice.

Ciprian, episcopul Cartaginei din 248 până în 258, a scris pe larg despre conducerea în cadrul Bisericii, în special rolurile presbiterilor și episcopilor, cerințele pentru un botez eficace, Euharistia ca sacrificiu și pomenire și ceea ce ulterior s-ar numi „public” sau penitența „canonică”, procesul prin care păcătoșii (în special apostații în vremuri de persecuție) trebuiau să fie primiți din nou în Biserică. Augustin, episcop de Hippo în perioada 396 – 430, ne oferă o colecție extinsă de predici din care știm foarte multe despre catecumenatul, sărbătorirea riturilor de inițiere, anotimpurile anului, înființarea Euharistiei, cultul martirilor și a înmormântărilor creștine, precum și argumentele teologice actuale cu privire la penitență, ordine și botez.

Informațiile liturgice obținute sunt coroborate de mai multe sinoduri locale; Hippo (393) și Cartagine (397, 407 și 419), toate reflectând o tendință în creștere către rugăciuni „oficiale” și colecții de rugăciuni pentru a compensa textele liturgice înșelătoare sau, eventual, eretice. Din păcate, niciunul dintre aceste texte în cauză nu supraviețuiește. Pe lângă aceste scrieri, cealaltă „voce” importantă pentru informațiile liturgice este arheologia; există multe rămășițe de Biserici, botezuri, cimitire, inscripții și mozaicuri. Toate acestea contribuie la o mai bună înțelegere a locului pentru Botez și Euharistie.

ITALIA DE NORD

Câțiva episcopi din nordul Italiei oferă informații despre practicile liturgice din secolul al IV-lea și al V-lea. Cel mai de seamă este Ambrozie, episcopul Milanului din 373/374 până în 397. Ambrozie a scris pe larg despre Botez și Euharistie; catehezele sale mistice cunoscute sub numele de De Sacramentis dezvăluie informații neprețuite despre modul în care el și comunitatea sa au înțeles ritualurile inițierii (ungere, botez, hrismare, spălare de picioare și euharistie).

Practicile dezvăluie continuitate cu unele tradiții romane din secolele ulterioare și se leagă și de Est. Compozițiile sale poetice păstrează o teologie a liturghiei în ceea ce privește rugăciunea zilnică, Crăciunul, Paștele și alte ocazii. Continuarea unui catehumenat extins și elaborat și a riturilor de inițiere sunt surprinse și în scrierile altor episcopi mai puțin cunoscuți, cum ar fi Chromatius, episcop de Aquileia (c. 388–407), Gaudentius, episcop de Brescia (c. 397), Zeno , episcop de Verona (362 – c. 375), Maximus, episcop de Torino (a murit c. 423) și Peter Hrisolog, episcop de Ravenna (c. 400–50).

În plus, multe texte liturgice occidentale timpurii provin din nordul Italiei, incluzând Rotulus de la Ravenna (c. Sec. V-VII) și o serie de lecționare, cărți evanghelice sau liste de lecturi ale scripturilor pentru Euharistie, cum ar fi Lector de Sélestat, c. 700; Bobbio Missal, c. 6-a; și Cartea Evanghelică a lui Vercelli, c. Secolele IV-VIII.

SPANIA

Primele mărturii liturgice ale Spaniei nu sunt la fel de vaste ca și alte centre geografice. În afară de un anumit număr de sinoduri locale preocupate de înmormântarea euharistică ținută la cimitir și închinarea martirilor. Numai cu ajutorul principalelor cărți liturgice spaniole, Liber mozarabicus sacramentorum și Liber ordinum, avem cunoștințe profunde asupra ritului mozarab (materialele datează din secolele V-X). Unul dintre primii mari poeți și autori de imnuri în limba latină a fost un spaniol, Prudențiu (348 – c. 410), ale cărui texte care acoperă festivalurile și anotimpurile anului liturgic sunt încă cântate și astăzi.

Liturghia mozarabă este moștenitoare directă al liturghiei elvețiene și vizigotice, această liturghie este influențată atât de creștinismul răsăritean, cât și de liturgia galicană și de liturgia romană. Totuși, ritul prezintă diferențe notabile față de ritul roman. In timpul Liturghiei, sunt recitate nouă rugăciuni, trei pasaje din Evanghelii sunt citite și comuniunea se face în mod sistematic sub cele două specii. Cântecul liturgic este foarte specific. Liturghia și-a găsit forma finală prin acțiunea lui Isidore din Sevilla, foarte influentă în timpul Sinodului al 4-lea din Toledo.

Liturghia mozarabă practicată în perioada islamică este foarte apropiată de cea fixată de Isidore din Sevilla în secolul al șaptelea. În conformitate cu legea islamică, clerul a avut grijă specială pentru a se adresa adepților lor. Biblia a fost tradusă în arabă în această perioadă. Ritul mozarab este mai lung decât ritul roman. Imaginile și ceremoniile ocupă un loc important, oferind ritului o frumusețe care poate explica sprijinul pe care ritul l-a păstrat chiar și după introducerea în Peninsula Iberică a ritului roman. Ritul mozarab conține multe imnuri. Este primul rit care a folosit cenușa din interiorul liturghiei și nu, ca înainte, doar pentru utilizări externe ceremoniilor.

Liturghia mozarabă folosește pe scară largă răspunsurile între preot și credincioși, inclusiv în timpul Confiteorului (rugăciunea de penitență a credincioșilor). Isidorul din Sevilla menționează în scrierile sale „cele șapte rugăciuni” ale masei mozarabice. Acestea sunt șapte mari texte variabile ale masei mozarabice care constituie rugăciunile esențiale ale celebrantului pentru masă. Nu există o rugăciune euharistică fixă ​​în această liturghie, care să ofere flexibilitate celebrantului. Anumite rugăciuni euharistice sunt adresate lui Hristos mai degrabă decât lui Dumnezeu Tatăl, gazda este tăiată după consacrare în nouă părți, dintre care șapte sunt aranjate transversal pe paten.

Exemplu de liturghie mozarabă spaniolă:

Prefață euharistică pentru a doua duminică a Postului; PL 85, 322 (trad. Orval)

“Un orb poate ghida un alt orb?” “

Este bine și bine să-ți mulțumim, Doamne, Preasfințit Părinte, Dumnezeu etern și atotputernic, prin Isus Hristos, Fiul tău, Domnul nostru … El a venit în această lume pentru judecată, astfel încât orbii au văzut și cei care au văzut au fost orbiți (Ioan 9,39).

Cei care s-au recunoscut în întunericul greșelii au primit lumina eternă care i-a eliberat din întunericul greșelilor lor. Iar arogantul care pretindea că are dreptatea în sine se cufunda pe bună dreptate în întunericul lui. Pufniți de mândrie și siguri de dreptatea lor, nu au căutat un medic care să-i vindece. Ei ar fi putut avea acces la Tatăl prin Isus care s-a declarat ușa (Ioan 10,7), dar pentru că au profitat în mod insolent de meritele lor au rămas în orbirea lor.

Acesta este motivul pentru care venim cu smerenie la Tine, foarte sfinte Părinte, și fără să presupunem meritele noastre, deschidem înaintea altarului tău propria noastră rană. Admitem întunericul greșelilor noastre, descoperim faldurile conștiinței noastre. Ne rugăm ca să găsim un remediu pentru rana noastră, lumina eternă în mijlocul întunericului, puritatea inocenței în conștiința noastră.

Vrem cu toată puterea să-ți contemplăm fața …, vrem să vedem cerul …

Vino, deci, la noi, Isuse, noi, cei care ne rugăm în templul tău și ai grijă de noi în această zi, tu, care nu ai luat în seamă Sabatul pentru a face minuni … Tu, care ne-ai făcut din nimic, pregătește- o ungere și aplic-o pe ochii inimii noastre … Ascultă rugăciunea noastră și îndepărtează orbirea păcatelor noastre, astfel încât să putem vedea slava feței tale în pacea fericirii veșnice.

GALIA

Înainte de a aborda „Liturghia Galilor” corespunzătoare, să urmărim rapid calea primului creștinism din Occident.

Se știe puțin despre originile creștinismului în Galia însăși. Această țară este foarte populată. Majoritatea locuitorilor sunt celți, dar deja înainte de cucerirea romană, sunt adăugați comercianți din Italia, Grecia și țările din Orientul Apropiat. Galia are o reputație de țară de vis; unde este bogatie , se traieste bine și locuitorii sunt ospitalieri. Din această cauză, romanii o ocupă dar si ca să creeze un tampon între ei și Germania. Cuceritorii aduc cu ei „pax romana”, adică organizează o țară „civilizată” cu drumuri, teatre, temple (nimeni nu este obligat să le frecventeze), libertate și pace eficientă .

Din timpul ocupației romane, observăm o creștere a coloniilor de imigranți din tot Vestul și chiar din Asia și Africa. S-au dezvoltat apoi mari orașe internaționale, precum Lyon, Metz, Arles, Toulouse, Vienne, Laon, Lutèce și o nouă formă de viață socială. Înainte de ocupația romană, sclavia a existat foarte puțin în Galia, dar din această ocupație, galii și imigranții înstăriți au introdus comerțul cu sclavi printre care se află un număr mare de evrei, greci și fenicieni, inclusiv mulți sunt deja creștini. La aceste elemente se adaugă. creștinii imigranți liberi care caută o relativă libertate și securitate pe care o găsesc în Galia unde persecuția creștinilor este mult mai puțin frecventă și mai puțin severă decât în ​​restul Imperiului.

Din secolul I și mai ales în secolul al II-lea, acești creștini se organizează în colegii “: frății funerare înregistrate oficial ca” ecclesia “, chiar” super-ecclesia “. În curând se formează biserici mici, fiecare foarte atașate de personalitatea sa și la locația sa geografică. Ideea de universalitate a creștinismului este deja foarte vie. Biserica este deja un corp mare, chiar dacă organizarea sa instituțională nu este încă completă. De la început, ici și colo se dezvoltă ceea ce mai târziu se va numi „parohii”. Deși creștinizarea țării este lentă, Structura eclesială adecvată, cu diacon, preot, episcop, este deja formată. Avem mărturii, de exemplu, cu Sfântul Ireneu care, în timpul inspecțiilor sale, circulă într-o creștinătate organizată, chiar dacă este încă rară.

Ceea ce va determina caracterul specific al creștinismului în Galia, va aparera mai tarziu „de jos în sus”. Era o mișcare democratică: episcopul și preoții erau aleși de credincioși și sunt guvernați în consiliile locale. Spre sfârșitul secolului al III-lea, când marile persecuții oficiale urmau să se încheie, insurecția Bagaudes a avut loc: doi șefi, Achianus și Amadius, au răsturnat guvernul roman corupt și au reușit să instituie în Galia o republică cu un sistem de justiție . Atât liderii, cât și majoritatea insurgenților sunt creștini. Acest focar nu a durat, nu a putut rezista organizației militare romane. Sefii sunt capturati si executati. Ce este interesant în aceste evenimente este faptul că acești creștini, care nu s-au revoltat împotriva persecutorilor lor (și-au acceptat martiriul cu bucurie) s-au ridicat împotriva nedreptății sociale în care erau implicați creștinii și nu numai păgânii.

Persecuțiile oficiale împotriva creștinilor au devenit treptat mai puțin sistematice, mai ales în timpul domniei lui Constant Clore, tatăl lui Constantin cel Mare. Inteligent, uman, cultivat, acest Cezar consideră că este de preferat, atunci când este obligat de augusti să se prăbușească asupra creștinilor, să distrugă mai degrabă monumentele decât oamenii. Înconjurat de filosofi și preoți, el este aproape creștin. Așa se face că intrarea Galiei în perioada constantiniană are loc într-un mod progresiv și pașnic, ceea ce va avea un anumit impact asupra istoriei Bisericii și ritului său.

Ajungem astfel în secolul al IV-lea, iluminați de mari figuri, precum Hilaire de Poitiers, César de Arles, Ioan Casian și Sfantul Martin (ultimii doi, creatori ai primului monahism din Galia). Viața Sfântului Martin ilustrează bine mișcarea de formare a Bisericii „de la zero”. Au fost oamenii care – pe când era încă călugăr – l-au răpit pentru a-l forța, în ciuda rezistenței sale, să devină episcop al lui Tours.

Viața lui ilustrează și orbirea cercurilor oficiale contemporane, șocate de simplitatea extremă și disprețul pentru orice prezentare externă a acestui viitor sfânt: ostil cu viata lui insuși, ei reușesc după moartea lui să ascunda viata lui timp de 50 de ani. Dar „vox populi” sfârșește prin a-l scoate din uitare și a-l face cel mai popular și cel mai onorat sfânt din tot Evul Mediu.Într-un astfel de climat s-a născut și s-a dezvoltat liturghia galică. Marea explozie de texte liturgice din Galia are loc la sfârșitul secolului al VII-lea și al VIII-lea, dar mai multe surse diferite ne informează inainte de aceasta. Primele referințe sunt de la Ireneu de Lyon care, deși nu era originar din Galia, a reflectat practicile locale în scrierile sale ample despre sensul Botezului, Euharistiei și morții creștine.

Alte referințe liturgice timpurii provin din canoanele consiliilor și a sinodurilor locale Galicane, dintre care au existat multe între secolele IV și VII, și colecția canonică, Statuta ecclesia antiqua, de la sfârșitul secolului al V-lea. Scrierile diverșilor episcopi dezvăluie foarte mult despre practica liturgică, în special pe cea a lui Cezar de Arles (c. 470-542) și Gregorie de Tours (episcop din 573-94).

O sursă rară cu detalii liturgice contestată (în ceea ce privește autorul și data) Expositio antiquae liturgiae gallicanae, scrisă probabil de Germanus, episcopul Parisului (555–76). Documentul conține o mulțime de informații care susține alte dovezi ale influențelor puternice estice (și în special siriene) în liturgia Gallicană și cultul martirilor. Există resurse hagiografice extinse din Galia, inclusiv Viața lui Martin de Tours de Sulpicius Severus (c. 401) și Istoria Francilor, Gloria Martirilor și Gloria Mărturisitorilor toate de Grigorie de Tours, care conțin informații despre rugăciune zilnică, vindecare și ungere, Euharistie, Botez, înmormântări, anul liturgic și ascensiunea influenței monahale asupra liturghiei parohiale.

LITURGIA GALICANA

Pralegendum

La intrarea clerului, în timpul primului salut al celebrantului, se cântă o antifonă scandantă pe care Germain din Paris o numește „de praelegere”, praelegendum (înainte de lecturi) care corespunde actualului inmn roman, dar nu cu cel al rituui antic al Romei.

Trisaghion

Urmeaza invocărea la Treime la cântecul solemn al importanței bizantine Trisagion. În timp ce această melodie era încă folosită doar la „slujbele publice”, Consiliul al 2-lea de la Vaison (529) a ordonat să fie cântat la toate slujbele fără distincție. Pe vremea lui Germain din Paris a fost cântat în greacă („Agios ô Theos”), apoi preluat în limba populară, care era latina („Sanctus Deus”). Biserica Ortodoxă din Franța a păstrat primele două invocări în limbile lor tradiționale ale vremii, traducând a treia în limba actuală („Saint Dieu, Saint Fort, Saint Immortel, ai milă de noi”).

Kyrie

„Trei coruri” cântă apoi o triplă Kyrie, introdusă în imitația obiceiurilor orientale. Germain din Paris specifică: „Este realizat după practica Romei, a Orientului și a întregii Italii”, ceea ce înseamnă: ritul vechi al Romei, riturile orientale și ritul Transalpinei și Cisalpinei din Galia care atunci era o singura tara.

Benedictus

Apoi vine ceea ce Sfântul Grigorie de Tours numește „profeția”, pe care Germain din Paris precizează că a fost cântată „în voci alternante” și care este profeția lui Zacharie, Benedictul ”… Si tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preainalt. Caci vei merge inaintea Domnului, ca sa pregatesti caile Lui ”. În mod excepțional, Benedictus a fost înlocuit de Gloria despre care Sfântul Cesar și Aurelien de Arles spune că ar trebui să fie cântate în « Laudes ».

Citirea

Prima parte a liturghiei, „liturghia catehumenilor”, „sacramentul Cuvântului” unde se face învățătură, este dedicată lecturilor. Folosirea Constantinopolului pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur a fost aici „lecția triplă, profetică, apostolică și evanghelică”.

Prima lectură a fost preluată din Vechiul Testament, a doua de la Apostolii Apostolilor (înlocuită în timpul Paștelui de Faptele Apostolilor sau, care este specific ritului galican, printr-un extras din Apocalipsa). A treia lectură a fost Evanghelia.

Influențați de ritul roman înainte de Vatican II și de ritul bizantin, restauratorii liturghiei din Galia au redus numărul de lecturi la două: Epistola și Evanghelia numai. Cu toate acestea, de dragul fidelității, Biserica Ortodoxă a Franței a revenit astăzi la cele trei lecturi care sunt esențiale pentru a ilustra continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament.

Întreaga structură a liturghiei – și în special a liturghiei galiciene este într-adevăr controlată de această noțiune de continuitate istorică a laudelor divine, recunoscută în profețiile Vechiului Testament și apoi în împlinirea lor experimentată în Noul. Dacă o slujbă era dedicată unui sfânt, prima lectură putea fi înlocuită de relatarea vieții acestui sfânt sau de una din omiliile sale. De aceea, de exemplu în Lectorul din Luxeuil, în anumite zile dedicate sfinților, nu este indicată prima lectură.

Binecuvântarea

După primele două lecții a fost cântată binecuvântarea „celor trei tineri din cuptor”, imn numit Benedicit (acest cuvânt revine în cor) pe care Germain din Paris recomandă cântarea alternativă a întregului ansamblu. Acest imn se referă la o minune, « prefigurarea Fecioarei care în ea conținea focul divin și nu a fost consumată ». Este o melodie caracteristică slujbei galiciene din care este un element fix important. Nu se mai cântă în ritul roman decât în ​​Vinerea Mare și în ritul estic, mai mult decât în ​​seria profețiilor citite în ajunul Crăciunului, al Paștilor și al Teofaniei. Biserica Catolică Ortodoxă din Franța și-a refăcut utilizarea pentru liturgiile de duminică și sărbători.

Evanghelia

Evanghelia este pregătită cu mare solemnitate. De îndată ce diaconul este anunțat, un diacon sau clerul cântă un triplu Agios luat din Apocalipsă: “Agios, Sanctus, Sfântul Domnului, Atotputernicul Dumnezeu, care a fost, care este, care vine!”. Această proclamare se găsește în aproape toate masele de tip galican. Trebuie menționat că întreaga structură a diferitelor mase de acest tip a fost foarte omogenă, în ciuda variațiilor inevitabile în timp și spațiu.

Procesiunea Evangheliei s-a format cu acoliți care poartă fie 7 sfeșnice (cele 7 daruri ale Duhului Sfânt), fie 5 sfeșnice (cele 5 plăgi ale lui Hristos). S-a afirmat clar că Evanghelia trebuia să fie „cântată” de diacon, încadrată de aclamarile adunarii spre gloria lui Dumnezeu și închisă de același Agios al Apocalipsei, dar dezvoltată.

Omilia

„Folosirea omiliei care urmează Evanghelia a fost mai bine păstrată în Galia decât în ​​Roma”, unde a fost rezervată numai episcopului și unde erau învinovățiți preoții care predicau. Din Galia avem predicări admirabile „care au calitățile de claritate și simplitate cum ar fi cele ale lui Cezar de Arles.

Litania Diaconala

“Rugăciunea credincioșilor începe cu o litanie diaconală. Este suficient să comparăm această litanie (încă în uz în Milano, foarte asemănătoare cu cea dată de misalul irlandez de Stowe) cu cea pe care o regăsim în liturgiile din est de atunci din Constituțiile Apostolice, ca să fim convinși că este absolut de același tip, putem chiar să mergem mai departe și să stabilim că avem aici doar o traducere a unui text grecesc. Există o diferență mai mică între această litanie și litaniile grecesti din liturgiile Sfântului Iacob, Sfântul Ioan Gură de Aur etc. decât există între acestea și cele ale Constituțiilor Apostolice “.

Conform ordonanțelor consiliilor, catehumenii ar putea rămâne în Biserică în timpul acestei litanii, dar imediat după aceea au fost „expulzați”. Sfântul Grigorie de Tours nu face mențiune despre demiterea catehumenilor, dar el precizează că cei care nu au fost admiși la comuniune au fost scoși la iveală. Episcopul Nizier a spus după ce darurile au fost oferite pe altar: „Nu vom finaliza astăzi aici jertfa Liturghiei decât dacă pleacă cei care sunt lipsiți de comuniune”. Această amonire a fost înlocuită cu chemarea diaconului: „Lasă ca cei care nu se împartasesc sa plece!”. Deși trimiterea efectivă a catehumenilor și a curioșilor a incetinit sa se mai practice , o astfel de utilizare mărturisește importanta acestui rit sa ca nu putem asista la sacramentul euharistic ca spectator, ci numai participând. Prima parte a liturghiei se încheie cu apelul către acoliți-purtători: “Ușile! Închideți ușile!”.

În diferitele rituri (bizantin, hispanic și galican, printre altele), liturgia catehumenilor prezintă o anumită diversitate, de exemplu în aranjarea lecturilor, dar la nivel spiritual aceste diferențe nu contează. Ne vom lăsa mai mult pe punctele esențiale ale liturghiei credincioșilor, „Sacramentul Euharistic”, deoarece aici se manifestă particularitatea teologică a riturilor din Galia, mai ales în punctul culminant al sărbătorii care este Canonul euharistic.

Liturghia credincioșilor este anunțată de diaconul care solicită tăcere, o tăcere interioară: nu numai tăcere pentru ureche. La fel, închiderea ușilor simbolizează închiderea ființei noastre față de gândurile exterioare.

Darurile

În ritul Romei nu există nicio urmă, chiar în starea sa embrionară, a procesiunii Sfintelor Daruri, memorial al intrării lui Hristos în Ierusalim, care se regăsește în toate liturgiile din Orientul apropiat al acestei perioade, in același timp ca si în ritul gallican: oblația pregătită în prealabil cu rugăciuni și rituri cărora li se dau textele mozarabice și irlandeze, este transportată solemn pe altar, în timp ce corul face să se audă cântecul Marei Intrari („Imnul heruvimilor” al ritului oriental) al cărui text cel mai cunoscut este cel al Sfântului Vasile, adoptat în restaurarea ritului Gauliei: „Lasă toată firea omenească să rămână tăcută și să stea în frică și tremur. Fie ca să înlăture tot gândul pământesc, pentru că Împăratul împăraților și Domnul domnilor vine, pentru a fi sacrificate și pentru a-și da mâncare credincioșilor … “. Conform documentelor vremii, în special scrierile lui Germain din Paris, această melodie – pe care o numește „sonus” – a fost preluată de toți, iar alteori era cantată doar de cor.

Rugăciunea vălului

Rugăciunea vălului (pe care celebrantul o mișcă ușor deasupra Darurilor) nu este menționată de Germain din Paris, ci apare în alte liturghii galiciene, fără îndoială analogă „secretului” liturghiei romane.

Diptice

Un punct care distinge ritul Gauliei de toate celelalte este comemorarea celor vii și a morților imediat după Marea Intrare. „Din primele secole ale creștinismului, credincioșii au scris pe tablete numele martirilor, duhovnicilor, ocrotitorilor și binefăcătorilor Bisericii și au așezat aceste dipticuri pe altar”. (În ritul restaurat, fiecare credincios îi aduce diaconului o foaie dublă pe care a scris numele celor pentru care cere rugăciuni). În Orient, după sfințirea Darurilor au fost citite dipticele, iar la Roma în interiorul Canonului euharistic, cea ce i-a distrus unitatea -. Aceste diferențe au o semnificație spirituală, care se pot găsi în lucrarea episcopului Jean Kovalevsky „Canonul euharistic conform ritului antic al Galiei”. Acolo, ca și în celelalte părți ale slujbei, există variații între diferitele rituri galiciene în ceea ce privește ordinea slujbei.

Sărutul păcii

După diptice, la invitația diaconului și la cântecul „Te las cu pace, îți dau pacea mea …”, credincioșii se îmbrățișeaza, sărutul păcii, mărturie a împăcării esențiale pentru a-i da valoarea deplină misterului comuniunii.

Canonul euharistic

Canonul euharistic, este o mare rugăciune centrală numită și ANAPHORUS (îndurarea, ofranda), este introdus de DIALOGUL dintre celebrantul care invită publicul să participe la sacrificiu și credincioșii care îl deleagă să-l îndeplinească în numele lor. În decursul liturghiei, orice act sacru, cum ar fi o rugăciune, o binecuvântare sau citirea Evangheliei este precedat de un astfel de dialog mai mult sau mai puțin dezvoltat. Celebrantul salută adunarea: „Domnul să fie cu tine” și toți îi răspund: „și cu duhul tău” pentru a-și manifesta unitatea în duh cu el. După prezentare, de cele mai multe ori își arată acordul complet, spunând cu voce tare: „Amin”.

Tatal Nostru

Tatăl nostru a fost recitat nu numai de celebrant, ci de toată lumea. Înainte de doxologia finală, aceasta a fost urmată de o scurtă rugăciune din partea preotului, variabilă în termenii săi, care îi cere lui Dumnezeu eliberarea de toate relele.

Frângerea pâinii

Pâinea devenită Trup este ruptă apoi, în potir, amestecată cu vinul devit Sânge: Celebrantul ridică apoi Darurile de trei ori proclamând: “Leul din seminția lui Iuda este învingător, Aleluia!” și toată lumea confirmă de fiecare dată: “Cel care stă pe heruvimi este învingător, Aleluia! Aleluia!”

Binecuvântarea

Binecuvântarea solemnă care, în ritul galican, precedă împărtășania și nu a existat niciodată în vechiul rit roman, a supraviețuit în unele eparhii franceze. Să-l cităm pe Lebrun: „Aici preoții au dat binecuvântarea solemnă adunării, în felul în care încă o dau astăzi în Auxerre, în Sens, la Paris, și așa cum au dat-o acum 150 de ani în toate cele ai cărui pontificali i-am văzut. Germain din Paris ne învață că, din toate timpurile, preoții au dat-o dar cu o formulă mult mai scurtă “. Ea a dat naștere unui număr mare de formule. Diaconul i-a avertizat pe credincioși să-și plece capul „pentru a primi binecuvântarea” și, după mântuirea obișnuită, preotul a pronunțat o binecuvântare în mai multe formule la care toți au răspuns: „Amin!”.

Impărtășania și rugăciunea de mulțumire

În timpul comuniunii, a fost interpretată o melodie pe care Saint Germain o numește „tricanum” (Tricanon), care i se pare o expresie a dogmei Trinității.

Sfârșitul liturghiei este aproape identic în toate riturile. Împărtășirea s-a încheiat, celebrantul invită adunarea să-i mulțumească lui Dumnezeu, apoi el însuși pronunță rugăciunea de mulțumire.

BOTEZUL SLAVILOR

Este, de asemenea, perioada renașterii care a urmat crizei iconoclasmelor, care corespunde intrării lumii slave în Biserică. Misiunea lui Chiril și Metodiu, apostoli ai slavilor, începe în jurul anului 856. Acești strălucitori misionari „creează” limba slavonă, limbă care va fi cea a liturghiei popoarelor slave până în zilele noastre. Este o limbă formată din rădăcini comune popoarelor din peninsula balcanică și a teritoriilor ocupate în prezent de ruși, structurată după regulile gramaticale și sintactice ale grecului patristic. Acest limbaj inteligibil pentru omul slav obișnuit și foarte bine adaptat la traducerile grecesti din Sfintele Scripturi și a cărților liturgice, le-a permis misionarilor să prezinte noilor membri ai Bisericii o învățătură completă și structurată liturgic a credinței creștine.

Popoarele slave, mai mult artiști ai naturii decât oameni de stat, se transformă rapid în această nouă credință prezentată sub forma frumuseții liturgice. Cu toate acestea, a durat mai mult de 100 de ani ca întreaga lume slavă să-și facă intrarea oficială în Biserică. Această intrare este marcată istoric de botezul, în 986, al prințului Vladimir de la Kiev. Este necesar să subliniem că această convertire masivă la creștinism marchează o nouă etapă de diferențiere între atitudinea Bisericii Ortodoxe și cea a Bisericii Romei față de noile popoare care intră în sânul ei.

Biserica Ortodoxă, credincioasă principiului potrivit căruia credința trebuie predicată și asimilată și lauda cântată în limba poporului, începe misiunea printre slavi prin traducerea Scripturilor și a liturghiei într-un limbaj inteligibil, astfel încât credința nouă nu este un corp străin impus din exterior. Biserica acționează în același mod ca și în secolul al IV-lea în țările galo-romane prin traducerea textelor grecești în limba locală, „latina bisericii”. Pe de altă parte, Biserica Romei din secolul al IX-lea, forțată de Charlemagne care a convertit automat sașii în 803, le impune latina și liturgia romană ca disciplină externă. În acest moment nu se poate observa niciun efort de traducere a Cărților Sfinte în limbi germanice.

Componența credincioșilor celor două părți ale Bisericii trebuie modificată în mod apreciabil. În Occident, lumea galo-romană a unei limbi naturale în mod natural este transformată în mare parte în lumea germanică (Imperiul Romano-Germanic), acceptând latina ca limbă culturală și de cult impusă de o disciplină externă. În Orient, lumea greco-siriană a limbii grecești, se transformă în lumea greco-slavă având mai multe familii de limbi care se înmulțesc cu intrarea noilor popoare în Biserică. Dezvoltarea sentimentului liturgic, a modului de a trăi liturghia, nu va fi aceeași în fiecare dintre aceste familii, deși fundamentele – textele și structurile – sunt aceleași.

Să ne bazăm pe câteva detalii despre evoluția obiceiurilor liturgice în Rusia. Odată cu botezul oficial al Rusiei, Biserica din Kiev primește din Bizanț cărțile Sfintelor Scripturi și toate cărțile liturgice corespunzătoare obiceiurilor vremii Bisericii din Constantinopol și, se poate spune , bine tradus în slavonă.

Dezvoltarea liturghiei printre slavi, viitori ruși, nu atinge nici textele sacre și nici structurile fundamentale ale slujbelor deja elaborate, fixate pentru întregile Biserici din Orientul Ortodox, dar se concentrează asupra modului de a sonoriza aceste texte, pentru realizarea slujbelor de pretutindeni. Prin urmare, este vorba despre scandarea liturgică, arhitectura Bisericii și iconografie. Este imposibil de negat faptul că în acest domeniu lumea slavă aduce comori neprețuite Bisericii și liturghiei sale.

Prima perioadă a acestei dezvoltări – unde influența directă a obiceiurilor de la Constantinopol rămâne dominantă – se extinde de la botezul oficial al slavilor (986) la sfârșitul secolului al XIII-lea. Acest secol, de fapt, este tragic atât pentru Bizanț, cât și pentru Rusia. În 1204 trupele celei de-a 4-a cruciade, barbarii din Occident, jefuiesc Constantinopolul și supun o mare parte a Imperiului Bizantin la dominația latină. Între 1230 și 1240, tătarii, barbarii din est, au invadat Rusia și au supus-o jugului lor. O perdea de fier se închide apoi între Biserica Rusă și mama sa, Biserica din Constantinopol, precum și între statul rus și lumea occidentală. O pagină este întoarsă. Un nou capitol din istorie va începe.

UNIFICAREA LITURGICĂ ÎN VEST

REGATUL FRANC ȘI PAPAUTIA

Colaborarea a două forțe, una spirituală și alta politică – cea a episcopului Romei și cea a Imperiului Franc – este cea care determină unificarea utilizărilor și organizării Occidentului. Creștin (Galia, țările celtice și Peninsula Iberică )

Începând cu secolul al VIII-lea, episcopul Romei a căutat să creeze o unitate spirituală și administrativă care să unească într-un singur corp Biserica Occidentului (încă nu există o întrebare explicită a Bisericii universale). Pentru a atinge acest obiectiv, are nevoie de sprijin guvernamental; cu toate acestea, situația orașului Roma în acest moment este foarte dificilă: înconjurată de populații germanice în mare parte eretici, precum arienii, amenințat în special de lombardi, nu găsește sprijin real din partea împăratului Ortodocs din răsărit.

Prin urmare, este firesc să caute un sprijin solid în Occident. El o găsește în cei care ies din regatul francilor. În ceea ce îi privește acestia din urmă, ei încearcă să instituie o unitate a „Europei” occidentale în domeniul politic. Înconjurați, de asemenea, de câțva regi mici, care aparțin în general ereziei ariene, ei caută în mod firesc sprijinul episcopului ortodox catolic de Roma, Papa, care poate sfinți și face universal caracterul puterii lor.

Această colaborare a fost pregătită de mult timp, chiar înainte de conversia lui Clovis. Într-adevăr, francii sunt o excepție în rândul invadatorilor germanici care au demontat Vechiul Imperiu Roman: sunt lipsiți de un sentiment naționalist „șovin” și se asimilează cu ușurință la popoarele cucerite, acceptând rapid limba și cultura lor. Cu toate acestea, zona ocupată de la început de către franci a fost populată de galo-romani convertiți aproape în întregime în creștinismul catolic ortodox. În această zonă, Biserica creștină este bine organizată cu episcopii ei foarte respectați și ascultători și cu parohiile sale mari. Este singura organizație care a rămas după distrugerea administrației civile romane. Este luată de regii franci ca un schelet pentru organizarea noului Imperiu. Convertirea francilor are loc treptat, iar invadatorul este învins în mod pașnic și transformat de cel invadat, ceea ce este extrem de important în determinarea caracterului organic al credinței catolice ortodoxe în domeniul francilor.

Când Clovis s-a convertit oficial la creștinism cu curtea sa, a ales cu siguranță credința catolică ortodoxă în ciuda cererilor vecinilor săi arieni. De acolo regele francilor a devenit reprezentantul și apărătorul ortodoxiei în Occident.

Reforma Sfântului Grigorie cel Mare care codifică într-un sistem coerent textele și cântecele Bisericii Romei, este deja realizată. Începe să pătrundă în Italia catolică ortodoxă, în țările vecine și în țări de misiune precum Anglia, prin Sfântul Benedict al carui fiul spiritual este Sfântul Grigorie . Această reformă determină în mod conștient originalitatea ritului și cântecului roman în comparație cu ritul și cântecul bizantin despre care Sfântul Grigorie are cunoștințe perfecte (10 ani de ședere și de învățare în Constantinopol). Sunt deja stabilite Gradualul (cântările cântărilor de slujbe), Antifonaire (cântările cântărilor de slujbe) și Sacramentarul numit „gregorian”, iar modul de a le cânta este stabilit de o tradiție orală bine dezvoltată și de „indicații” (nu notare muzicală) specificând pe ce tip de melodie („ton”) trebuie cântată fiecare melodie. Utilizările astfel fixate sunt transmise prin osmoză prin abadele benedictine deja numeroase în Italia și în Galia, și prin contactul cu misionarii care traversează statul franc în timpul venirilor și plecărilor dintre Insulele Britanice și Roma.

Prin urmare, ritul și cântecul roman nu sunt în totalitate necunoscute în Galia atunci când a început colaborarea deschisă între primatul Romei și șefii statului franc. Este chiar probabil că anumite obiceiuri romane au fost deja introduse acolo. Cu toate acestea, bogăția și originalitatea ritului Gauliei nu sunt schimbate. Oficial această „colaborare” începe de la Pépin le Bref, tatăl lui Charlemagne. În anii 752-53, Papa i-a cerut lui Pepin scurtul „ajutor și protecție” și i-a promis în schimb titlul de rege și patrice al Romei. Aceste discuții sunt urmate de o călătorie a Papei Ștefan al II-lea în Galia, o călătorie decisivă pentru istoria liturghiei creștine: Papa observă că obiceiurile Bisericii din Galia sunt atât de diferite de cele practicate la acea vreme la Roma, că îi este aproape imposibil să sărbătorească cu clerul Gallo-Frank.

Această observație contrazice scopul fundamental urmărit atât de papalitate cât și de suveranii franci: unitatea politică trebuie să se bazeze pe o unitate de utilizare religioasă și o unitate de limbă, latina fiind practic limba poporului Gallo-Franc, acest ultim punct nu prezintă în acest moment o dificultate reală. Pe de altă parte, dispersia utilizărilor liturgice pare a fi un obstacol pentru unitatea proiectată. Prin urmare, Pépin le Bref promite papei să introducă ritul roman în regatul său și apoi în întreaga Galie și Germanie, prin suprimarea ritului galican. Această promisiune va fi amintită de Charlemagne în timpul încoronării sale la Roma.

Charlemagne nu neagă promisiunea tatălui său și a cerut să i se trimită cărți, cantori și călugări învățați în Galia, pentru a-i permite să introducă un rit uniform în întregul său imperiu. Cu toate acestea, deși teoretic unitatea de rit bazată pe rituri romane pare a fi necesară și satisfăcătoare, practic ea nu poate fi realizată în modul dorit de papalitate și Charlemagne: cărțile trimise în țara francă, în special Sacramentarul și Antifonul atribuit Sfântului Grigorie, sunt mai sarace decat cele a francilor împiedicand celebrarea tuturor slujbelor deja utilizate în Galia.

Fiindca ritul Galilor din acea vreme este mai bogat și mai dezvoltat decât cel al Romei, se simte nevoia de a completa de a largi cartile venite de la Roma, prin integrarea anumitor obiceiuri locale. Această sarcină este realizată cu știință și înțelepciune de către Alcuin (735-804), cel mai apropiat colaborator al lui Charlemagne, și de savanții Gallo-Franci de la Școala din Metz. Acestea sunt riturile astfel completate, returnate în Orașul etern, în timpul schimburilor constante dintre Imperiul Franc și Scaunul Papal, care va forma treptat ritul roman “catolic” așa cum a fost practicat pe tot parcursul Evului Mediu și chiar la Sinodul Trentului.

Putem spune că colaborarea dintre Papalitate și Imperiul Franc a dus în domeniul liturgic, nu la introducerea pură și simplă a vechiului rit roman din țara Galiei, cu abolirea completă a ritului vechi al acestei regiuni, dar la contopirea ambelor, ceea ce dus la îmbogățirea considerabilă a ritului roman care, din perioada Sfântului Grigorie, începea să fie sclerozată de prea multă codificare.

Acest rezultat pozitiv a fost obținut datorită calității intelectuale și morale a persoanelor responsabile de această reformă, în special a savanților Școlii din Metz (Chrodegang), a lui Alcuin și a succesorilor săi, Amalaire și Helizachar.