Bibllia și Eu

CANONUL NOULUI TESTAMENT

CANONUL NOULUI TESTAMENT

 

Semnificația cuvântului « canon »

Daca este să vorbim despre Canonul Biblic, cred că este bine ca mai întâi să încercăm să ințelegem ce înseamnă cuvântul «  canon  », şi de unde provine acesta.

Cuvântul « canon » este un cuvânt latinizat care provine din grecescul « κανων », care însemna la bază «trestie».

Datorită întrebuinţărilor multiple ale acestei plante, sensul cuvântului a evoluat, ajungând să însemne, regulă, model, normă, referință, liniar, linie împărţită, coloană mărginită de linie şi, de aici, listă scrisă sub forma unei coloane.

Cuvântul grec « κανων  » provine la randul lui din cuvântul ebraic «קנה» qaneh care înseamnă deasemenea trestie, măsură, etc.

Este interesant că primele doua litere «קנ» din cuvântul «קנה», «  qaneh  », înseamnă “strângere pentru semințe”, iar ultima literă «ה  » din cuvântul « qaneh  », înseamnă viața, astfel cuvântul canon s-ar putea traduce prin “strângerea semințelor vieții”.

Mai sunt şi alte posibile interpretări ale cuvântului « canon », care nu vor fi menționate aici.

Astfel în zilele noastre, canonul biblic, reprezintă o listă de cărți trecute prin-un filtru, adică un ansamblu de reguli, pentru a defini care dintre ele pot fi reținute ca normative.

 

ATARNAREA PRIMILOR CRESTINI FATA DE SCRIERILE

VECHIULUI TESTAMENT

La vremea aceea, erau doar scripturile care proveneau din marea tradiție evreiasca și ele erau considerate inspirate de către primii crestini, de fapt întrebarea nici nu se punea în timpul acela, mai ales că însuși Domnul Isus citea şi învața din scripturi.

Fară de scriirile vechiului testament nu s-ar fi putut forma şi înțelege noul testament şi nici rolul lui Hristos. Cuvâul ” Hristos ” vine din greacă care înseamnă Mesia. Cuvâtul Mesia provine din cuvâtul ebraic  “משיח”   mashiah. Vechiul testament este deci temelia şi baza speranței mesianice.

A ignora Scripturile pentru primii creștini însemna să ignoreze pe Hristos. Evangheliile sunt pline de scrieri din Vechiul Testament, preluate din cărtile lui Moise, profeti, Psalmi etc… care fac referire la Mesia, care este centrul vechiului şi al noului testament.

Astfel scrierile vechiului testament se completeaza în cele din noul testament, iar cele aparținand noului testament iși au rădăcina în vechiul testament.

 

MODALITATEA TRANSMITERII MESAJULUI

PRINTRE NOII CRESTINI

 

In timpul apostolilor, noii convertiți se adunau şi ascultau «  predicile  » apostolilor și ucenicilor împărtașindu-le la rândul lor și altora, după cum vedem în Fapte 4:4 Insă multi din cei ce auziseră cuvantarea au crezut; si numărul barbatilor credinciosi s-a ridicat aproape la cinci mii. Fapte 5:42. Si, în fiecare zi, în Templu si acasă, nu încetau să învete pe oameni și să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.

In 2 Tes 2 :15, vedem că Pavel îi îndeamna pe creștini sa păstreze învațatura primită fie prin viu grai fie prin scris.

Ințelegem că în acel timp mesajul se transmitea prin ambele maniere cât în scris atât și oral. Mai exact transmiterea orală a Evangheliilor corespunde fazei inițiale a tradiției creștine, între răstignirea lui Isus, în jurul anului 30 d. Hr., și stabilirea în scris a primei evanghelii, înainte de anii 70 d.Hr.

În timpul acestor câteva decenii, cuvintele lui Isus și ale apostolilor au circulat aparent numai « prin viu grai », apoi s-a simțit nevoia de a le pune și în scris, astfel au fost scrise zeci de carți dinre care unele au fost selectate pentru formarea noului testament.

 

CRITERII PENTRU VALIDAREA AUTENTICITATII MANUSCRISELOR

 

Autoritatea apostolică

Manuscrisul trebuia să fi fost scris de către un apostol sau de către cineva care era în contact cu apostolii. Se verifica deasemenea dacă manuscrisul a fost scris în primul secol.

Adevarat – Autentic

Mesajul cărtii nu trebuia să fie în contradicție cu învățăturile vechiului testament, învațaturile lui Isus şi ale apostolilor.

Pseudopigrafie

Se verifica dacă textul carții nu i-a fost atribuit altui « autor ».

Fictiune – Roman

Se verifica dacă cartea nu era o ficțiune sau un roman scrisă mai degrabă cu scopul de a astâmpăra curiozitatea unora decât cu un scop dogmatic.

Numele proprii

Se verifica cu ațentie dacă numele din manuscrise sunt nume obișnuite şi comune din timpul lui Isus şi a apostolilor.

Toponemia – Geografia

Erau cercetate numele de țari, de orașe, sate, locuri, ape, munți din acea regiune pentru a vedea dacă corespund cu cele din contextul geografic al lui Isus şi al apostolilor.

Flora și Fauna

Se verificau de asemenea toate speciile de plante și animale pentru a vedea dacă corespund celor din timpul pretins din manuscrise.

 

SCRIERILE CANONICE A NOULUI TESTAMENT

 

Autorii si datarea scrierilor

Nici una dintre cărțile Noului Testament nu este datată în mod clar. Multe dintre acestea nu includ numele autorilor. Stabilirea datei redactarii unei scrieri necesită o muncă critică atentă, dar nu poate duce decât la ipoteze exegetice. În pofida divergențelor de opinii și a dezbaterilor în decursul anilor, apare un anumit consens, asupra celor 27 de cărți ale Noului Testament.

Evanghelia după Matei

Evanghelia după Matei (Τθ katὰ Ματθαίον ευαγγέλιον) este prima dintre cele patru Evanghelii canonice conținute în Noul Testament. Este atribuită de tradiția creștină apostolului Matei, un colector de taxe care a devenit apostol al lui Isus Hristos, după părerea multor cercetători reiese că această evanghelie a fost scrisă între 58 și 65 , se pare să vină din Antiohia, unde a trăit una dintre primele comunități creștine.

Evanghelia după Marcu

Evanghelia după Marcu, însoțitorul lui Pavel apoi al lui Petru (Τθ katὰ Μάρκον εσσαγγέλιον) este a doua (după locul său) a celor patru Evanghelii canonice și, de asemenea, cea mai scurtă. Un fragment din evanghelia lui Marcu a fost găsit printre manuscrisele de la Qumran, după cum se ştie, peșterile din Qumran au fost pecetluite in 70 d.H., deci fragmentul din evanghelie a fost pus acolo înainte de de anii 70 d.H. Se presupune ca evanghelia a fost scrisă cu 3-4 ani înainte de dărâmarea Ierusalimului.

Evanghelia după Luca

Evanghelia după Luca (Τὸ κατὰ Λουκᾶν εὐαγγέλιον) a fost scrisă de Luca (medic și, conform tradiției creștine, însoțitorul lui Pavel). Ea este a treia evanghelie si cea mai lungă dintre cele patru evanghelii din Noul Testament.

Luca este deasemenea autorul Faptelor Apostolilor, care se pare că este continuarea Evangheliei sale unde se povesteşte despre începuturile Bisericii creștine. Lipsa indiciilor despre căderea Ierusalimului ne sugerează faptul că ambele cărți au fost scrise până în anii 70 d.H.

Evanghelia lui Ioan

Evanghelia lui Ioan (greacă Τὸ κατὰ Ἰωάννην εὐαγγέλιον, este ultima dintre cele patru Evanghelii ale Noului Testament. Cercetătorii sunt de acord să vadă în acest text cea mai recentă dintre cele patru evanghelii canonice, iar după cum nici în această evanghelie nu există indicii despre distrugerea Ierusalimului, datarea ei nu ar trebui să depășească anii 70 d.H.

Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor, este a doua parte a lucrării dedicate lui Teofil și atribuită lui Luca, prima parte fiind Evanghelia după Luca. Faptele apostololilor și Evanghelia după Luca sunt scrise în anii care au decurs înainte de 70 d.H, adica înainte de destrugerea Ierusalimului.

Romani

Epistola către romani este atribuită și lui Pavel a fost scrisă în timpul celei de-a treia călătorie misionară spre Corint ale lui Pavel, unde si-a petrecut iarna 57-58 (Fapte 20,2-3). El anunță că va pleca la Ierusalim sa ducă nişte ajutoare sfintilor (Rm 15,25-28). Această epistolă ar fi fost scrisă de către Terțius, discipol al lui Pavel.

1 Corinteni

Istoricii și teologii creștini sunt de acord că Pavel este autorul primei epistole către corinteni scrisă în jurul anilor (53-54 d.Hr.). Scrisoarea este citată sau menționată de cele mai vechi surse și este inclusă în toate canoanele antice, inclusiv cel a lui Marcion.

2 Corinteni

Există o mulțime de controverse cu privire la a doua scrisoare a lui Pavel adresată Corintenilor. Versiunea care ne-a ajuns este, probabil, compusă din mai multe scrisori, inclusiv “scrisoarea în lacrimi”. Pavel continuă să abordeze agitatiile comunității din Corint, apărându-şi lucrarea apostolică .

Această scrisoare a fost probabil scrisă în Macedonia, în jurul anilor 54-55, unde Tit sa alăturat lui Pavel.

Galateni

Această scrisoare este trimisă de Apostolul Pavel bisericilor din Galatia. Data scrierii este estimată între 47 și 58, iar majoritatea istoricilor pun datarea ei în jurul anilor 50/51, cam la douăzeci de ani de la răstignirea lui Isus.

Efeseni

Conform tradiției, Pavel din Tars a scris această scrisoare în timp ce era la Roma între 61 și 63. Dar în conformitate cu mulți cercetători, efesenii cu greu pot fi destinatarii acestei scrisori; În (I, 15, IV, 21), Pavel nu pare să-i cunoască deși el a trăit mult timp în Efes. În salutul inițial (I, 1), cuvintele “Efes”, omise de mai multe manuscrise, constituie o problemă textuală. Astfel, se presupune că scrisoarea ar putea fi atribuită bisericii din Laodicea (conform Epistolei către Coloseni, IV, 16), această comunitate a primit o scrisoare, pierdută, de la apostol).

Pilipeni

Epistola către Filipeni este o carte a Noului Testament. Probabil este scrisă în jurul anului 61 d.Hr. de către Apostolul Pavel Bisericii din Filipi. El a scris-o în timpul primei închisori de la Roma.

Această epistolă îi invită pe creștini, printre altele, să-și trăiască credința în bucurie, așa cum este evidențiat în versetul din (Filipeni 4: 4) : “Bucurati-va totdeauna in Domnul! Iarasi zic: Bucurati-va!”.

Coloseni

Conform tradiției creștine, apostolul Pavel ar fi scris această scrisoare înainte de distrugerea orașului Colose (60 d.Hr), în mijlocul primei sale captivitati romane. În această ipoteză, epistola ar fi fost scrisă mai degrabă în timpul șederii lui Pavel la Efes (între 54 și 57) sau în timpul captivității la Cezareea (în anii 58 și 60).

Scrisoarea aparține și lui Paul se situează printre “Epistolele captivității”. Este adresată bisericii din Coloseni (orașul Frigia), biserica pe care apostolul n-a întemeiat-o și pe care niciodată n-a vizitat-o (I, 4). Unul dintre discipolii săi, Epafras (IV, 12), este la originea acestei comunități (precum și a celor din Laodicea și Hierapolis).

În ce priveste datarea, mai multe teze sunt avansate. Cea mai comună pledează pentru prima captivitate romană (în conformitate cu IV, 3, 10, 18, Paul este în închisoare), adică pentru anii 61-63.

1 Tesaloniceni

Trimisă la începutul lui 51 de către Pavel, care era în Corint, a fost destinată bisericii din Salonic, capitala provinciei romane a Macedoniei. Pavel a mers acolo în anul 50, în timpul celei de-a doua călătorii misionare.

2 Tesaloniceni

Potrivit textului din 2 Tesaloniceni 1.1, autorul acestei de-a doua epistole către Tesaloniceni este apostolul Pavel, probabil cu colaborarea lui Silas și Timotei. Mai multi cercetatori sunt de acord că ea a fost probabil scrisă între 51 și 52.

1 Timotei

Cele două epistole către Timotei și Epistola către Tit par să fie din aceeași perioadă, autorul este Pavel : stilul și vocabularul lor sunt foarte apropiate. Cea de-a treia călătorie misionară nu poate fi folosită ca un punct de referință, deoarece ucenicul este cu învațăturul său. În I Timotei, 3, Pavel pleacă spre Macedonia și lasă lui Timotei sarcina Bisericii din Efes. Apostolul nu pare să fie prizonier. Prin urmare, putem să situăm scrierea acestei scrisori la o dată după prima închisoare a lui Pavel (61-63) și înainte de captivitatea care a precedat moartea acestuia, care, conform tradiției, a avut loc în 67.

2 Timotei

Majoritatea cercetătorilor sunt de părerea că această epistolă a fost scrisă la Roma când apostolul Pavel era întemnițat acolo, ceia ce este evident din; 2 Timotei 1: 8, 2 Timotei 1:16. Unii sunt de părere ca cartea ar fi fost scrisă în anul 67, cu puțin timp înainte ca apostolul Pavel să fie executat. 2 Timotei 4: 6

Tit

Conform scrisorii către Tit (I, 5), Pavel la părăsit pe prietenul său în Creta; acolo îi scrie el într-o călătorie (III, 12), cerându-i să se alăture lui la Nicopolis în timpul iernii. Luând în considerare faptul ca Pavel se află în libertate, am putea data această în jurul anului 65: adică dintr-o perioadă după prima captivitate a lui Pavel (61-63) și, prin urmare, înainte de 67, adicâ de anul mortii sale.

Filimon

Epistola către Filimom este scrisă de Apostolul Pavel “cu propria sa mână” (Filimon.v 19). În mod tradițional, epistola este asociata captivității romane (în jurul anilor 60-63 d.H.), însa referințele repetate cu privire la captivitatea lui Pavel, pot sugera că scrisoarea ar fi putut fi compusă, la Roma, Cesarea, sau Efes, acesta din urmă adică Efesul fiind cel mai bun candidat, în măsura în care răspunde cel mai bine la episodul refugiului lui Onisim la Pavel. Astfel data redactarii scrisorii ar putea fi situată în timpul șederii lui Pavel în Asia Mică între 51 și 55.

Evrei

Epistola nu oferă prea multe informații despre editorul şi autorul său. În această privință, nu s-a ajuns la o concluzie si un acord nici până în ziua de azi, astfel printre autorii cărții, s-ar putea enumera Apostolul Pavel, Luca, Barnaba, Apolo, Filip, Clement de Roma, Aquila şi Priscila etc…

Din (Evr. 8.4: 9.9), se subîntelege că templul Ierusalimului exista și cultul levitic încă se practiva în acea vreme. În versetul 13 din capitolul 8, se vorbește de un nou legământ care trebuia sa vină, dar cel vechi nu fusese încă anihilat, ceea ce ne confirmă că distrugerea Templului nu avuse loc încă. Astfel putem situa datarea scrisorii până la distrugerea Templului, adică înainte anii 70.

Iacov

Cartea lui Iacov este adresată creștinilor evrei răspândiți în străinătate. Cartea nu face referire la nici o controversă dintre credincioși, probabil, a fost scrisă înainte ca această controversă să izbucnească, si ca biserica evreiască să fie împărțită între credincioși și iudaizatori. De asemenea, Iacov se referă la întâlnirea bisericii ca “sinagogă” (Iacov 2: 2). Absența abordarii temei cu privire la conciliul din Ierusalim, 50 d.H, îi îndrumă pe majoritatea cercetătorilor să considere că cartea a fost scrisă înainte de conciliul de la Ierusalim, posibil în jurul anului 44 d.H.

Dupa cum în textele noului testament găsim mai multe persoane cu numele de Iacov, nu este foarte simplu cărui dintre ei sa-i atribuim aceasta carte. Nu există nicio modalitate de rezolvare a aceste-i probleme, dar majoritatea certatatorilor sunt de acord că cel mai probabil, autorul cărții a fost Iacov, fratele Domnului.

1 Petru

Prima epistolă a lui Petru a fost scrisă în Roma, a fost destinată păgânilor convertiți aparținând de cinci regiuni din Asia Mică. Dupa cum se stie Petru a fost martirizat în jurul anilor 64-68 d. H. în timpul persecutiei crestinilor de catre Nero, deci se poate presupune că el a scris această epistolă cu cațiva ani înainte de moartea sa.

2 Petru

Epistolei a doua a lui Petru sa dovedit a fi foarte dificil de-i determinat data redactarii. Comentariile și cărțile de referință au plasat 2 Petru în aproape fiecare deceniu, începând cu anii 60 până la 160 d.Hr. Dar dacă luăm în considerare Petru 1:14 (“caci stiu ca dezbracarea de cortul meu va veni deodata, dupa cum mi-a aratat Domnul nostru Isus Hristos. “), putem considera că şi această a doua epistolă a fost scrisă nu cu mult înainte de martirizarea sa, înainte de anii 64-68.

1 Ioan

Cartea i-a fost atribuită lui Ioan fiul lui Zebedei (apostolul Ioan). Datarea scrisorii a fost dificilă, dar factori cum ar fi dovezi ale scriitorilor creștini timpurii ca (Ireneu și Clement din Alexandria), forma timpurie a gnosticismului reflectată în denunțările scrisorii și vârsta avansată a lui Ioan sugerează sfârșitul primului secol. Această epistolă a fost probabil scrisă în Efes între anii 85-100 d. H. Lucrarea a fost scrisă pentru a contracara docetismul, care este convingerea că Isus nu a venit “în trup”, ci doar în spirit.

2 Ioan

Autorul acestei epistole este apostolul Ioan. El se intituleaza ca “Prezbiterul”. Probabil un pseudonim sub care apostolul era cunoscut în acel timp. Data acestei epistolei ca si a celorlalte epistole ale sale, nu poate fi determinată cu precizie. Cel mai probabil Ioan a scris scrisoarea în același timp sau imediat după prima sa epistolă (I Ioan), aprox. 85-100 d. H., în timpul slujirii sale la Efes în ultima parte a vieții sale.

Aici Ioan dă instrucțiuni cu privire la cei cărora Biserica trebuie să le interzică ospitalitatea si se referă în principal la procedura care trebuie adoptată împotriva profeților mincinoși și a învățătorilor falși

3 Ioan

Autorul acestei epistole și al celor două precedente nu-și dă numele, ci este numit la fel ca în a doua sa scrisoare “Prezbiterul” care trebuie să fi fost considerat o figură importantă în vremea a ceia. Tradiția îi atribuie şi această scrisoare apostololui Ioan. Scrisoarea vine din Asia Mică, poate din Efes, unde a fost scrisă în jurul anilor 85-100 d. H.

Iuda

Această epistolă este trimisă de Iuda care se prezintă ca “rob al lui Isus Hristos și fratele lui Iacov” (Iuda 1,1), cu alte cuvinte, Iuda, unul dintre frații Domnului menționat în Marcu 6,3.

Apostazia doctrinară și morală discutată de Iuda (versetele 4-18) se deosebește de cea din 2 Petru (2: 1-3: 4). 2 Petru anticipează venirea învățătorilor falsi (2 Petru 2: 1,2; 3: 3), în timp ce Iuda se ocupă de sosirea lor (v. 4,11,12,17,18). De aceea se crede că scrierea a precedat 2 Petru, dar deoarece nu există nici o mențiune despre distrugerea Ierusalimului care a avut loc în anii 70 d. H., se presupune ca epistola a fost redactată cel mai probabil între 68-70 d. H.

Apocalipsa

Apocalipsa este o profeție apocaliptică, cu o introducere epistolară adresată a șapte biserici din provincia romană din Asia. “Apocalipsa” înseamnă descoperirea misterelor divine. De patru ori autorul se identifică pe sine ca Ioan (1: 1,4,9; 22: 8). Tradiția timpurie la identificat în mod unanim cu Ioan apostolul, autor al celei de-a patra Evanghelie și trei epistole. Acest lucru este întărit de unii apologeți importanți ca Justin Martirul, Ireneu, Clement de Alexandria și Tertulian.

Majoritatea exegeților actuali sunt de acord să dateze apocalipsa ca fiind scrisă în ultima decadă a primului secol (cca. 94-96 d.H.), aproape de sfârșitul domniei împăratului Domițian (anii 81-96 d. H.).

 

SCRIERILE APOCRIFE

Faptele lui Andrei, Faptele lui Andrei și Matei, Faptele lui Andrei și Pavel, Fapte de Andrei și Petru, Faptele lui Barnaba, Faptele lui Iacov, Faptele lui Ioan, Faptele lui Ioan conform lui Pseudo-Prochore, Faptele lui Ioan în Roma, Faptele lui Marcu, Faptele lui Pavel, Faptele lui Filip, Faptele lui Petru, Faptele lui Petru și ale celor doisprezece apostoli, Faptele lui Pilat sau Evanghelia lui Nicodim, Faptele Lui Tadeu, Faptele Lui Toma, Faptele lui Timotei, Faptele Lui Tit, Apocalipsa lui Ștefan, Prima Apocalipsă a lui Iacov, Apocalipsa a doua a lui Iacov, Prima Apocalipsă a lui Ioan, A doua Apocalipsă a lui Ioan, A treia apocalipsă a lui Ioan, Apocalipsa lui Pavel, Apocalipsa lui Petru, Corespondența lui Pavel cu corintenii (Ac Paul X), Corespondența dintre Pavel și Seneca, Doctrina apostolului Addai, Adormirea Maicii lui Pseudo-Ioan, Lăudele lui Ioan Botezătorul, Cartea descoperirii lui Elkasai, Epistola apostolilor, Epistola către Laodiceeni, Epistola către Lentulus,Epistola lui Petru către Filip, Evanghelia erabă a lui Ioan, Evanghelia armeniană a copilariei, Evanghelia lui Barnaba, Evanghelia lui Gamaliel, Evanghelia Mariei, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Petru, Evanghelia secretă a lui Marcu, Evanghelia după Toma, Fragmente evanghelice, Istoria copilăriei lui Isus, Povestea lui Iosiv tâmplarul, Istoria Fecioarei, Omilia lui Pseudo-Clement, Legenda lui Simon și Teonoe, Cartea Nașterii Mariei, Protevangheiilile lui Iacov, Evanghelia copilăriei lui Pseudo-Matei, Întrebările lui Bartolomeu, Recunoașterile lui pseudo-Clement, Cartea Învierii lui Isus Hristos conform apostolului Bartolomeu, Testamentul Domnului, Viața lui Isus în arabă.

 

PROCESUL DE FORMARE A CANONULUI NOULUI TESTAMENT

 

Clement de Roma (~99)

Clement al Romei, primul părinte apostolic, este listat de Irineu și Tertulian ca episcop al Romei, ocupând funcția de la 88 la moartea sa în 99.

El este autorul unei scrisori importante adresate la sfârșitul primului secol de către Biserica creștină a Romei față de Corint și este în esență cunoscut prin această scrisoare și prin mărturiile care o privesc.

Clement este primul Părinte care a folosit epistolele lui Pavel, mai ales I Corinteni, pe care o deținea

ca inspirată (Cl 47 / 1- 4).

Deasemenea se pare că el cuoaştea romani, galateni și filipieni. În ceea ce privește epistolele non-Pauline, găsim în scrisoarea lui Clement foarte multe formule aproape de I Petru și mai ales un citat lung din Evrei (în cap. 36), deasemenea și mai multe reminiscențe sau citate implicite din această scriere.

Ignatie al Antiohie(35-107)

Ignatie nu se referă la scrieri creștine mai vechi după nume, dar scrisorile sale au citate din aceste scrieri: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca, Fapte, Romani, I Corinteni, Efeseni, Coloseni, I Tesaloniceni.

Ignatie este ținut cu mare atenție în Biserica Siriei Occidentala (o Biserică creștină independentă). Fiecare patriarh din 1293 poartă în numele său numele de familie “Ignatios”.

Policarp al Smirnei (69-155)

În ciuda apropierii în timp dintre Ignatie și Policarp, precum și a afinității evidente a spiritelor lor în forța creștină, se recunoaște în Policarp un temperament mult mai puțin orientat spre politică ecleziastică și având o cunoaștere mult mai largă a Noului Testament. Proporțional cu lungimea a ceea ce au scris, Policarp are de două sau de trei ori mai multe citate și reminiscențe din Noul Testament, decât Ignatie. Din cele 112 citate biblice, aproximativ 100 sunt din Noul Testament, cu doar o duzină din Vechiul Testament. Polycarp nu face referire la scrierile creștine mai vechi după nume, dar Scrisoarea sa către Filipeni are citate clare din următoarele cărți:

Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca, Fapte, I Corinteni , II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, I Tesaloniceni,II Tesaloniceni,I Timothy, II Timotei, Evrei, I Petru, I Ioan, III Ioan.

De fapt, Scrisoarea către Filipeni este un mozaic de citate atât din scrierile Vechiului Testament, cât și din cele creștine. Scrisoarea este importantă pentru mărturia sa timpurie a existenței diferitelor texte ale Noului Testament.

Marcion (80 -160)

Marcion este primul autor crestin care a acordat o autoritate exlusivă scrierilor creştine. El intenționează să se bazeze numai pe Scriptură, dar se bazează în principal pe Evanghelia după Luca – din care elimină, ce se raportează la genealogie, la Nașterea Domnului, botezul și ispita lui Hristos în deșert. El acepta zece din epistolele Pauline și nu recunoaste Biblia Ebraică ca fiind o scriere inspirată.

Marcion neagă astfel continuitatea dintre Biblia ebraică și noul mesaj, și deasemenea face o distingere dintre Dumnezeul evreilor si Dumnezeul crestinilor.

Prin urmare, Marcion este primul care dă cuvântului εσουναγγέλιον (euangelion, “veste bună”) un sens literar și elaborează un “canon” al Scripturii care sigur a influențat asupra formării canonului Noului Testament cunoscut de noi.

De asemenea, pare să fi fost primul care a colectat o colecție de scrieri de origine apostolică, care conțineau trei părți: Evanghelia, Epistolele și Anttiezile, acestea din urmă fiind pierdute. Tertulian, un luptător feroce al marionismului, explică faptul că acestea au constat din două părți: o parte istorică și dogmatică, arătând cum, potrivit lui Marcion, evanghelia pură a fost modificată. Potrivit lui Marcion, textele originale au fost contaminate de adăugiri, rescrieri sau glossuri care le-au stricat.

Colectia sa de epistole ale lui Pavel, numitã Apostolikon, consta din zece epistole ale lui Pavel, Galateni, 1 și 2 Corinteni, Romani, 1 și 2 Tesaloniceni, Efeseni, pe care Marcion o numea “laodiceeni”, Coloseni, Filipeni si Filimon. El respingea 1 si 2 Timotei, Tit si Evrei si a schimbat textul acelor cãrti pe care le-a acceptat pentru ca sã fie in acord cu teologia lui.

Influența lui Marcion a starnit o reactie de opozitie din partea bisericii si astfel s-a început o cercetare mai profunda asupra tuturor scrierilor de atunci.

Iustin martirul (100-165)

Se stie ca Iustin cunoaștea Evangheliile sinoptice – Matei, Marcu și Luca. Dar exista indoieli cu privire la cartea lui Ioan. Cercetătorii sunt în dezacord cu acest la lucru.

Trebuie să ne amintim că Iustin a fost profesorul și mentorul lui Tatian, care a fost faimos pentru producerea unei armonii a tuturor celor patru evanghelii cunoscute sub numele de Diatesseron. Este de remarcat nu numai faptul că Ioan a fost inclus în armonia lui Tatian, ci si că Ioan a oferit coloana centrală cronologică pentru lucrarea sa. Dacă Tatian la apreciat atât de mult pe Ioan, atunci este greu de crezut că mentorul său, Iustin, nu ar fi fost conștient de această evanghelie.

La un moment dat, Iustin indică câte evanghelii știe atunci când descrie aceste evanghelii ca fiind “întocmite de apostolii și de cei care le-au urmat” (Dial 103). Deoarece un astfel de limbaj indică (cel puțin) două evanghelii scrise de apostoli și cel puțin două scrise de către tovarășii apostolici. Astfel, Iustin pare să cunoasască (cel puțin) patru evanghelii de bază. Având în vedere că știm că trei dintre aceste Evanghelii sunt Matei, Marcu și Luca, se pare că este firesc să credem că ultima ar fi evanghelia dupa Ioan. Și dacă nu este ea, atunci la ce alta evanghelie s-ar fi putut referi el ?

Iustin cunoștea clar o altă literatură Ioanică, cum ar fi cartea Apocalipsei, pe care o considera scrisă de apostolul Ioan (Ecranul 81.4). Fără îndoială, familiaritatea sa cu tradiția lui Ioan este legată de faptul că el a trăit în fosta resedinta a lui Efes în timpul dialogului său cu Trypho. Cunoștințele sale despre alte lucrări Ioanice sunt cel puțin sugestive pentru a cunoaște evanghelia lui Ioan.

Iustin este destul de familiarizat cu terminologia lui Ioan ca “logos”, precum și cu o serie de teme distinctive față de Evanghelia lui Ioan și chiar pare să citeze direct Evanghelia lui Ioan “Căci Hristos a spus de asemenea:” Dacă nu vă nașteți din nou, nu veți intra în Împărăția cerurilor “(Ioan 3: 3, Apocalipsa 61,4).

Desigur, aceste considerente nu pot dovedi că Justin cunoștea Evanghelia lui Ioan (dar studiile istorice rareori pot dovedi astfel de lucruri). Dar, ne dau motive foarte bune pentru a crede că este probabil ca Iustin să fi cunoscut Evanghelia lui Ioan.

Dacă este așa, atunci Iustin ne oferă dovezi bune că (cel puțin) până la mijlocul secolului al doilea, cele 4 evanghelii au fost primite ca autoritate în unele părți ale mișcării creștine timpurii. Deasemenea, Iustin ne spune modul în care evangheliile (“memoriile apostolilor”) erau folosite în timpul sau:

Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune. (Apologia Întâia 67.3).

O astfel de practică de închinare nu a fost inventată de Iustin ci avea probabil zeci de ani de când era practicata. Astfel, există motive întemeiate să credem că originile celor 4 evanghelii circulau fără întrerupere din timpul apostolilor.

Reflectând opoziția sa față de Marcion, atitudinea lui Justin față de epistolele Pauline corespunde, în general, cu cea a Bisericii ulterioare. În lucrările lui Iustin se găsesc referiri distincte la romani, I Corinteni, Galateni, Efeseni, Coloseni și II Tesaloniceni și posibil la Filipeni, Tit și I Timotei. Se pare că el cunostea Evrei și I Ioan.

Valentin de Egipt (136-165)

Valentin a fost fondatorul școlilor romane și alexandrene de gnosticism, un sistem eclectic, dualist al doctrinelor religioase care postulează originea răutății materiei și iluminarea revelativă sau gnoza unei elite. Valentin a trăit între 136-165 d Hr., în Roma și Alexandria. Comunitățile valențiene, prin expansiunea lor și pe termen lung, au oferit o provocare majoră teologiei creștine din secolul al II-lea și al secolului al III-lea.

Potrivit lui Ireneu, Valentin este nativ din Egipt care a studiat filosofia la Alexandria. Ucenicii săi au susținut că el a fost educat de Teodas, un elev al apostolului Pavel. Sa mutat la Roma în 136 d.Hr., în timpul domniei Papei Sf. Hyginus, unde a înființat o mare școală și și-a răspândit doctrinele în Occident. El a pretins că a primit revelații din Logos într-o viziune. Mai târziu, aspirând să fie ales episcop de Roma “datorită forței sale intelectuale și elocvenței”, el a fost transferat, după care sa despărțit de Biserică și sa îndepărtat de Roma în 140 d.Hr, poate în Cipru.

Sistemul lui Valentin este un epic elaborat teogonic și cosmogonic. Descrie în trei acte crearea, căderea și răscumpărarea; mai întâi în ceruri, apoi pe pământ. Lumea spirituală sau pleroma cuprinde 30 de eoni care formează o succesiune de syzygii (perechi). Lumea vizibilă își datorează originea până la căderea Sophiei (înțelepciune), al cărei urmaș, Demiurge, este identificat cu Dumnezeul Vechiului Testament. Ființele umane aparțin uneia dintre cele trei clase: poporul spiritual (pneumatikoi sau adevărații gnostici), aceia care posedă doar un suflet (psihici sau membri obișnuiți ai bisericii neînlăturate) și restul omenirii, care sunt făcuți exclusiv din materie (hylikoi ) și sunt dați peste pierderea veșnică.

Valentin a derivat sistemul său din speculațiile orientale și grecești (inclusiv elemente pitagoreene), din idealurile creștine și din imaginația fertilă proprie. Folosind o exegeză fantezistă, el a atașat speculațiile sale mitologice la cuvintele apostolice, cum ar fi Logos, Unicul născut, Adevăr, Plerom, Eoni și Ecclesia. Sistemul valentinian a evoluat într-o mai mare complexitate în formele orientale și occidentale, deși structura anterioară era asemănătoare cu teologia mistică paulină, cu accentul pus pe instrumentul morții și învierii lui Hristos în realizarea eliberării creștine.

Dintre scrierile valentinienilor de mai jos s-au observat referiri la cărțile noului testament.

* (Heracleon (mijlocul secolului al II-lea, Italia, discipol al lui Valentinus, a scris un comentariu detaliat asupra Evangheliei după Ioan, probabil după mijlocul secolului al doilea. Origen a păstrat multe fragmente ale comentariului și le-a criticat în propriul său comentariu. Alegoria lui Heracleon se desfășoară complet în așa fel încât, de exemplu, Demiurge vorbește printr-un Baptist, iar femeia samariteană apare ca un tip de femeie pneumatică nemulțumită de fântâna lui Iacov a Vechiului Testament și astfel se întoarce spre apa vie de gnoză și îi așteaptă pe viitorul ei soț în pleroma.

Comentariul lui Heracleon despre Ioan include de asemenea citate și aluzii la pasaje din Matei, precum și aluzii către romani, I Corinteni și, eventual, galateni.

Potrivit lui Origen, Heracleon a folosit predica lui Petru; cotații de la Origen sunt disponibile.)

* (Ptolemeu, discipol al lui Valentinus, este cunoscut ca autorul unei scrisori deschise către o doamnă creștină bogată și eminentă, Flora după nume, pe care încearcă să o convertească la sistemul valentinian. El se ocupă în principal de obiecția că creația lumii și compoziția Vechiului Testament nu ar fi putut fi lucrarea celui mai înalt Dumnezeu. El apelează la tradiția apostolică și la cuvintele lui Hristos, care singur îl cunoaște pe Tatăl tuturor și cărui i s-a descoperit primul. De mai multe ori, Ptolemeu se referă la ceea ce spunea “Salvatorul nostru”, citând în aceste cazuri cuvintele lui Isus așa cum sunt prezentate în Evanghelia după Matei. Odată se referă la Pavel, și are mai multe citate din Romani, I Corinteni și Efeseni. El citează de asemenea din Evanghelia după Ioan 1: 3, dar fără s-o numeasca.

* (Marcus, un discipol al lui Valentinus, pare să fi fost un contemporan în vârstă al lui Irenaeus, care vorbește despre el ca și cum ar fi trăit și învăța încă în valea râului (Adven., Haer, 1.13.2). Fragmentele rămase din învățăturile lui Marcus conțin aluzii la pasaje din Matei, Marcu și Luca. Se pare că a acceptat una sau mai multe dintre Epistolele lui Pavel, iar Apostolul este numit într-un singur loc. Marcosienii au căutat să arate prin sistemul gematriei că Hristosul ceresc a venit peste Isus pământesc sub forma unui porumbel în momentul botezului său în Iordan. S-a găsit dovada că valoarea numerică a literelor din cuvântul grec pentru porumbel vine la 801, care se găsește și în declarația lui Hristos în Apocalipsa lui Ioan (1: 8): “Eu sunt Alfa și Omega ‘(1 + 800 = 801).)

Urmatoarele scrieri par să provină deasemenea de la Valentin: Evanghelia Adevărului, Evanghelia lui Philip, Tratatul asupra Învierii. Ireneu spune că Valentinienii au scris Evanghelia Adevărului. Cercetătorii sunt împărțiți în legătură cu faptul dacă Evanghelia Adevărului a lui Nag Hammadi provine de la Valentin. Mai mult ca o meditație asupra vieții creștine și a mântuirii decât o Evanghelie tradițională, tratatul arată o mică urmă a speculațiilor elaborate care sunt asociate cu sistemul valentinian. Unii cercetători cred însă că aceste speculații nu sunt subliniate pentru a concilia opinia ortodoxă. Opiniile celorlalte două scrieri nu sunt controversate.

Printre scrierile amintite mai sus, sunt citate  ; Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan, Romani, I Corinteni, II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I Peter, I John, Apocalipsa lui Ioan

Dionisie de Corint (~171)

Dionisie se plânge de falsificarea scrierilor sale, dar se consolă cu faptul că același lucru se face și cu “Scripturile Domnului”, adică cu evangheliile care conțin cuvintele Domnului; sau mai degrabă cele două părți ale colecției timpurii, “Evangheliile” și “Apostolii” împreună; care este în acord cu vârsta şi continutul scrisorilor sale. Dacă acesta este sensul, colecția este pusă la egalitate cu Vechiul Testament și este considerată inspirată.

Tatian, ucenicul sirian al lui Iustin (~120~173)

Tatian asirianul, discipol al lui Iustin Martirurul a avut o formare intelectuală greacă și latină. După convertirea sa la creștinism, Tatien și-a scris singur lucrare apologetică numită “Discurs către greci”.

Totuși el este cel mai bine cunoscut pentru Diatesaronul sau, (literal, “prin patru” [evanghelii], armonie unde au fost compilate toate cele patru Evanghelii cu privire la viață a lui Hristos, dar bazată pe conturul și structura din Evanghelia lui Ioan. Aceasta indică atât faptul că Tatian era conștient de patru tradiții evanghelice și că canonicitatea lor nu era fixată în forma finală la timpul său în Siria. Deși Tatian a fost mai târziu declarat eretic, Diatesaronul a fost folosit până în secolul al V-lea și a influențat Biserica occidentală chiar după ce au fost stabilite cele patru evanghelii separate.

Luand in considerare cultura lui Tatian şi scrierile sale, de exemplu din discursul său către greci se observă clar că el cunostea multe dinre scrierile inspirate, iudaice și crestine.

Fără îndoială, că el a fost familiarizat cu scrierile lui Pavel, în conformitate cu Eusebiu el era obisnuit cu ele și chiar a respins câteva epistole, probabil I si II Timotei.

Scrisoarea bisericilor de la Viena și Lyon (~177)

Scrisoarea conține citate din epistole către romani, Filipeni, 1 Timotei, 1 Petru, Fapte, Evangheliile lui Luca și Ioan, Apocalipsa. Ultima este numită în mod expres Scriptură. Aceasta arată o fuziune a celor două tendințe originale, Petrine și Pauline; și formarea unei biserici cu un canon comun de autoritate. În consecință, cei doi apostoli, Petru și Pavel, sunt menționați împreună.

Canonul lui Muratori

Publicat pentru prima data în 1740 de Ludovico Antonio Muratori (1662-1750), un istoric italian care l-a descoperit în Biblioteca Ambroziană din Milano, fragmentul lui Muratori este un manuscris care conține o discuție despre cărțile credinței acceptate de biserici. Aceste cărți formează ceea ce va fi numit mai târziu Noul Testament. Patru fragmente ale canonului au fost găsite în 1897 în manuscrisele din secolele al xi-lea și al xii-lea ale Bibliotecii Monte Cassino.

Scrisă în latină în secolul al optulea, este traducerea unui original din limba greacă a cărui origine și dată sunt dezbătute si este cea mai necultivată latină a acelui timp. Traducerea sa din limba greacă este asumată, însă este incertă. Un indiciu permite determinarea mai precisă a datei sale de redactare. Canonul lui Muratori menționează o carte non-biblică, pastorul lui Hermas. După cum ştim, istoricii situează versiunea finală a pastorului lui Hermas între 140 și 155 d.Hr. Deasemenea autorul său se referă la Pius I, episcopul Romei (140-155). De aceea se estimează că textul grecesc original, preluat în limba latină a Canonul lui Muratori, a fost scris între 170 și 200 d.Hr.

Începutul manuscrisului lipsește si se termina brusc. Textul începe cu evanghelia lui Luca numind-o a treia şi precizeaza ca autorul ei era medic. Prin faptul ca evanghelia lui Luca este numita a treia, am putea presupune ca partea mancantă a codexului continea evangheliile lui Matei si Marcu, iar cea de-a patra evanghelia lui Ioan.

În canonul lui Muratori sunt enumerate urmatoarele scrisori  ; I si II Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, I si II Tesaloniceni, romani, Filimon, Tit și Timotei, Iuda și două scrisori ale lui Ioan. Ni se confirmă faptul că cartea Faptele apostolilor a fost scrisă de Luca. Evrei şi I şi II Petru şi Iacov nu sunt menționate în fragment. Sunt considerate false scrierile către Laodicieni şi Alexandrieni despre care autorul zice că sunt falsificate în numele lui Pavel. Din epistolele generale el acceptă epistola lui Iuda şi spune că două din epistolele lui Ioan sunt acceptate de biserică.

Este clar că autorul a presupus că autorul Evangheliei lui Ioan a fost același cu autorul primei Epistole a lui Ioan, căci, în mijlocul discuției despre Evanghelia lui Ioan, el spune “ce minunat este atunci când Ioan aduce aceste lucruri atât de constant în epistolele sale, spunând în propria sa persoană: “Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipait cu mainile noastre, cu privire la Cuvantul vietii” (1 Ioan 1: 1).

Din acest canon se observă că la acea data circulau destul de multe srieri falte, ditre care Apocalipsa lui Petru ar putea fi una din acestea, prin urmare creştinii sunt invitati să n-o citeasca.

Ireneu de Lion (177-202)

Chiar daca Ireneu îi dă cel mai mult timp evanghelistului Ioan titlul de « discipolul Domnului », este indiscutabil faptul că el vede în el apostolul despre care vorbesc evancheliile, faptele apostolilor şi galateni. Astfel el il desemnează de mai multe ori ca « Apostol » (împotriva ereziilor, I,9,2-3  ;  II,22,5  ;  III,12,5  ;  III,12,15  ;  III,21,3). In afară de Ioan-Botezatorul, Ireneu instruit de către Policarp (instruit la rândul său de catre Ioan), nu cunoaste decat un singur Ioan, care a fost « Apostol » şi « discipol » al Domnului şi care « se odihnea la pieptul  » lui Cristos.

Acestui unic Ioan, Ireneu îi atribuie a patra evanghelie (I, 9,2, etc), prima epistolă a lui Ioan (III, 16,5; III, 16,8) și cea de a două epistolă a lui Ioan, care se pare să fi fost unită cu prima (I, 16,3  ; III, 16, 8). El îi atribuie, de asemenea, Apocalipsa (IV, 20,11; V, 26,1; V, 35,2), și afirmă că aceasta „a fost văzută, nu cu mult timp în urmă, aproape la timpul generației noastre, spre sfârșitul domniei lui Domiițan “(V, 30,3). Din moment ce Domițian a murit la 96 de ani, cu numai 82 de ani înainte de alegerea lui Ireneu la episcopat, apocalipsa a fost probabil văzută în 95, dar ar fi putut să nu fie pusă în scris decât un pic mai târziu, sub domnia lui Nerva (96-98). Ireneu indică faptul că a patra evanghelie a fost scrisă la Efes (III, 1,1). Biserica din Efes a fost întemeiată de catre Pavel, care a fost apostolul ei până în 58. Ioan nu a venit decât după aceea și a rămas acolo până la domnia lui Traian (II, 22,5 ; III, 3.4). Aceste precizări nu ar face imposibilă scrierea celei de-a patra Evanghelie înainte de ruina Ierusalimului în 70, dacă Irineu nu explică de altfel circumstanțele în care a fost compusă:

Ioan, ucenicul Domnului, dorea prin anunțul Evangheliei, să extirpe eroarea presărată printre oameni de catre Cerinthus și, înaintea lui, prin Nicolăiți. (Împotriva ereziilor, III, 11, 1)

Învățătura lui Cerinthus (unde găsim un rezumat în «  Împotriva ereziilor  » I, 26.1) este mai târzie, după părerea lui Irineu, decât cea a Nicolaiților, care sunt încă combătuți în Rev 2.6 și 2.15. Scrierea celei de-a patra Evanghelii trebuie să fi urmat și să nu o fi precedat pe cea a Apocalipsei la sfârșitul domniei lui Domitian.

Probabil că datează de la începutul domniei lui Traian (98-117). Această dată târzie nu diminuează valoarea istorică a celei de-a patra Evanghelie,,căci, după cum a subliniat Irineu, memoria persoanelor în vârstă este adesea mult mai fidelă evenimentelor trăite în tinerețea lor decât cele recente.

Irineu citează pe larg cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele douăsprezece scrieri principale pauline (el nu folosește Filimon) și Apocalipsa. El folosește cel puțin patru versete din Epistola lui Iacov. El citează sub numele de Petru mai multe pasaje din 1 Petru. El ia de la 2 P 3.8 mărturisirea care îi este dragă: “O zi a Domnului este ca o mie de ani” (V, 23.2, V, 28.3). Alte aluzii la 2 Petru sunt foarte probabile: expresia „a se tăvali în mocirlă“ (2 Petru 2:22) rezonează la sfârșitul anului III, 24.1 și începutul anului III, 24,2; calificarea ereticilor drept “animale” (IV, 33,5, IV, 38,4) este probabil împrumutată de la 2 P 2,12 sau Iuda 10; ideea “comuniunii cu Dumnezeu” (V, 1,1) este foarte aproape de 2 P 1,4; Există o analogie izbitoare între 2 P 3,13 și promisiunea citită în V, 36,1: “Atunci va fi un cer nou și un pământ nou, în care va locui omul cel nou”. În plus, chiar dacă cuvintele din 2 P 3,16 nu sunt folosite literal, întreaga carte a lui Ireneu are scopul de a arăta că ereticii “răsucesc sensul scripturilor”.

Epistola lui Iuda probabil nu este necunoscută lui Ireneu. “Pedeapsa focului” (II, 32,2) amintește pe Iuda 7; este dificil de a vedea din ce alte surse afară de Iuda 14-15 Ireneu ar fi putut atrage ideea că patriarhul Enoh „este păstrat ca martor al dreptei judecăți a lui Dumnezeu“ (IV, 16,2); la sfârșit de V, 8,3 se aproapie de Iuda 16 și 19. În cele din urmă, este, fără îndoială, că din Iuda 23 Ireneu şi-a tras convingerea că am putea aduce înapoi ereticii pe calea „mântuirii“ (IV, Pr, 1; IV, 41,4).

Epistola către Filimon și cea de-a treia epistolă a lui Ioan par să fie singurele scrieri la care Ireneu nu face aluzie. Acest lucru nu dovedește că le-a ignorat, deoarece acestea sunt foarte scurte, iar conținutul lor ia dat puține ocazii să le citeze. Cu această rezervă, canonul său al Noului Testament, cel mai antic care ne-a fost păstrat, este identic cu al nostru. Și, să o repetăm, Ireneu nu s-ar fi putut folosi de mărturii scriptice a căror autenticitate nu ar fi fost recunoscută de bisericile din vremea lui.

Clement de Alexandria (150-215)

Scrierile lui Clement dezvăluie scopul uimitor de larg al cunoașterii sale atât din literatura clasică, cât și din cea biblică. În paginile din tratatele sale se găsesc numeroase citări de tot felul de literatură. Potrivit tabelelor lui Stählin, Clement citează 359 de scriitori clasice și alțe scrieri necreștine, 70 de scrieri biblice (inclusiv apocrife din Vechiul Testament) și 36 de scrieri apocrife patristice și Noul Testament, inclusiv cele ale ereticilor. Numărul total de citări este de aproximativ 8000, mai mult de o treime provin de la scriitori păgâni. Mai mult, statisticile arată că el citează din scrierile Noului Testament aproape de două ori mai frecvent decât din Vechiul Testament.

Dupa aproximativ 20 de ani, Clement a fost nevoit să fugă din Alexandria în timpul persecutiei creştinilor de către împaratul roman Severus in 201-202, după ce sa angajat în conflicte teologice, ecleziastice şi alte probleme (de exemplu, cu privire la justitia sociala si formele martorilor creştini). Poziția sa la școală a fost asumată de tânărul și talentatul său student Origen, care a devenit unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii creștine. Clement a găsit refugiu în slujbă sa și cu un alt student, Alexandru, episcop de Ierusalim, cu care a rămas până la moartea sa.

In lucrarea lui Clement se găsesc citate ale tuturor cărților din Noul Testament, cu excepția: Filimon, Iacov, II Petru, II Ioan și III Ioan. Pe de altă parte, Clement, considera aceste scrieri de valoare: Evanghelia egiptenilor, Evanghelia evreilor, Tradițiile lui Matthias, Predica lui Petru, I Clement, Epistola lui Barnaba, Didahia, Păstorul lui Hermă, Apocalipsa lui Petru

Tertullian de Cartagina (155/160 – 220)

Canonul lui Tertulian a constat din Evanghelii, Fapte, treisprezece epistole ale lui Pavel, Apocalipsa și 1 Ioan. Ca anexă avea epistola către Evrei, aceea a lui Iuda, Păstorul lui Herma, probabil II Ioan și I Petru. Acest deutero-canon nu a fost considerat autoritar. Nici o urmă nu apare în lucrările sale din epistola lui Iacov, II Petru și III Ioan. El a folosit Păstorul lui Herma, numindu-l Scriptura, fără a sugera totuși că el a pus-o la egalitate cu scrierile canonice uzuale; dar după ce a devenit un montanist, el a respins pe Păstorul lui Herma ca carte apocrifică al preacurvarilor “, pus în apocrife și fals, de către fiecare consiliu al bisericilor.” Dar nu a fost socotită printre scrierile false, de Roma, sau Cartagina, în vremea lui Tertulian. A fost doar plasată în afara lucrărilor universale primite de bisericile occidentale din acea zi.

Origen (185-253)

Spre mijlocul secolului al treilea, mărturia lui Origen cu privire la Canon este de mare valoare. Se pare că el a distins trei clase de cărți – cele autentice, a căror origine apostolică a fost în general admisă, cele care nu erau autentice și o clasă de mijloc care nu a fost recunoscută în general sau cu care el nu era de acord.

Primul cuprindea pe cele deja adoptate la începutul secolului, atât în ​​Est, cât și în Occident, cu Apocalipsa și epistola către evrei, în măsura în care conțineau idei pauline, iar al doilea este Păstorul lui Herma, deși el a ezitat uneori puțin despre ea, epistola lui Barnaba, faptele lui Pavel, evanghelia conform Evreilor, evanghelia egiptenilor și predica lui Petru; în al treilea rând, epistola lui Iacov, cea a lui Iuda, II Petru, II și III Ioan.

Separarea diferitelor scrieri nu este făcută formal, nici Origen nu le dă o listă. El este destul de prudent, atrăgând tradiția bisericii și aruncând expresii calificatoare

Doar o mică parte din scrierile lui Origen a ajuns pâna la noi, dar în aceste scrieri se găseșc citări ale tuturor cărților din Noul Testament, deși el a exprimat rezerve cu privire la: Iacov, II Petru, II Ioan și III Ioan. Alteori, Origen acceptă ca dovezi creștine orice material pe care îl găsește convingător sau atrăgător, chiar desemnând ocazional aceste scrieri ca fiind “inspirate”: Evanghelia lui Petru, Evanghelia evreilor, Faptele lui Pavel, I Clement, Epistola lui Barnaba, Didahia, Păstorul lui Hermă. Origen neagă autenticitatea acestor scrieri: Evanghelia lui Thomas, Evanghelia celor doisprezece, Evanghelia Basilidelor, Evanghelia egiptenilor, Evanghelia lui Matei, Predica lui Petru.

Eusebiu al Cezariei (~260 ~340)

Canonul lui Eusebiu este dat în detaliu în istoria sa bisericească . El împarte cărțile în trei clase, cuprinzând acele scrieri primite în general, cele care se contrazic și cele eretice. Mai întâi sunt, cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece epistole ale lui Pavel, 1 Ioan, 1 Petru, Apocalipsa.

A doua clasă este împărțită în două, prima care corespunde scrierilor mixte sau intermediare ale lui Origen. Fosta subdiviziune conținea epistola lui Iacov, 2 Petru, Iuda, 2 și 3 Ioan;

aceasta din urmă, Faptele lui Pavel, Păstorul, Apocalipsa lui Petru, epistola lui Barnaba, Doctrinele apostolilor, Apocalipsa lui Ioan, Evanghelia după Evrei.

Clasa a treia are Evangheliile lui Petru, ale lui Toma, tradițiile lui Matei, Faptele lui Petru, Andrei și Ioan. Subdiviziunile celei de-a doua clase sunt nedeterminate. Singura distincție pe care Eusebiu o pune între ei este aceea a utilizării ecleziastice. Deși el consideră false, Faptele lui Pavel, Păstorul, Apocalipsa lui Petru, epistola lui Barnaba, doctrinele apostolilor, Apocalipsa lui Ioan, Evanghelia după Evrei, el nu aplică acest epitet epistolei lui Iacov, II Petru, II si III Ioan, ci le consideră controversate. În același fel, el vorbește despre Apocalipsa lui Petru și despre epistola lui Barnaba ca fiind controversată. Este oarecum remarcabil faptul că Eusebius nu menționează Epistola lui Clement catre Corinteni în această listă. Dar el vorbește despre acest lucru într-un alt loc ca o lucrare a cărei autenticitate a fost general recunoscută, și a utilizării ei publice în majoritatea bisericilor, atât în trecut, cât și în timpul său. Această citire larg răspândită a acesteia nu implică neapărat canonicitatea ei; dar modul în care Eusebius o caracterizează și folosirea sa largă în public favorizează ideea că în multe biserici a fost aproape pusă pe egalitate cu celelalte scrieri considerate în mod obișnuit ca autoritate. Lista canonică nu a fost fixată în timpul lui Eusebius şi opiniile despre cărți au variat, așa cum au făcut-o înainte.

În jurul anului 332, împăratul Constantin ia încredințat lui Eusebiu comisia de a întocmi o colecție completă a scrierilor creștine sacre pentru folosirea Bisericii Catolice. Cum a fost executată această comandă, nu şe ştie, dar cele cincizeci de exemplare care au fost făcute trebuie să fi furnizat Constantinopolului și Bisericii Grecești un canon autoritar pe timp îndelungat.

Catalogul lui Eusebiu este de acord în esență cu cel al lui Origen. Istoricul a urmat tradiția ecleziastică. El a întrebat cu sârguință părerile predominante ale bisericilor și scriitorilor creștini, cu părerile deținute de alții înainte și contemporani cu el însuși, dar nu a putut ajunge la un rezultat decisiv. Tradiția referitoare la anumite cărți era încă încurcată și nu putea să o repare.

Atanasie din Alexandria ( 295-373)

Atanasie, teolog, om de stat ecleziastic și lider național egiptean, a fost apărătorul principal al credinței creștine în lupta împotriva arianismului din secolul al IV-lea, erezia că Fiul lui Dumnezeu era o creatură asemănătoare, dar nu a aceleiași substanțe ca Dumnezeu Tatăl. El a participat la Conciliul de la Niceea și la scurt timp după aceea a devenit episcop al Alexandriei.

Pentru tot restul vieții sale a fost angajat în lupte teologice și politice cu Împăratul și cu bisericile ariane, fiind exilat de mai multe ori din Alexandria. A scris multe lucrări importante, inclusiv principalele sale tratate teologice, Viața Sfântului Antonie și cele patru Orații împotriva arienilor, și o serie de scrisori pe teme teologice, pastorale și administrative.

O recunoaștere clară a canonului NT din 27 de cărți apare în cea de-a 39-a scrisoare festivă de la Atanasie. Aici este abandonată diviziunea triplă a lui Origen sau a lui Eusebiu. Ca “izvoare de mântuire” există doar cele 27 de scrieri în care “este proclamată doctrina evlaviei”. Peste ei se pun apocrifele fabricate de eretici. Numai Didaca și Păstorul lui Herma – pe lângă câteva apocrife din Vechiul Testament – sunt permise să le citească de cei care au fost primiți recent în Biserică, deoarece Părinții au decis astfel.

Cu toate că aceste scrieri nu sunt “canonice”, putem deduce din concesiune că cele două scrieri menționate încă se bucurau de un foarte mare respect. Intr-o lucrare a sa, el ne furnizează o listă a cărtilor apartinând vechiului şi noului testament, considerate de către el ca canonice. Lista noului testament este aceeasi cu cea care este folosita astazi.

El a zis referitor la cele 27 de scrieri ale noului testament că numai în ele este învățătura Dumnezeirii şi ca nimeni nu trebuie să adauge sau să scoată din ele.

Codex Sinaiticus (secolul al IV-lea)

Acest manuscris, desemnat de obicei S, a fost descoperit în 1859 de către C. von Tischendorf la Mănăstirea Sf. Ecaterina, la poalele Muntelui Mt. Sinai (în sudul Peninsulei Sinai) după o descoperire parțială a 43 de pagini ale unui codex biblic din secolul al IV-lea din 1844.

Deși lipsesc unele din Vechiul Testament, un întreg Noul Testament din secolul al IV-lea este păstrat, cu Epistola Barnaba și cea mai mare parte a Păstorului de Hermas la sfârșit.

Tischendorf a convins călugării că daca accepta sa dea manuscrisul prețios țarului Alexandru al II-lea din Rusia, le-ar acorda protecția necesară pentru mănăstirea lor și pentru Biserica Greacă. Tischendorf a publicat ulterior manuscrisul S la Leipzig și apoi la prezentat țarului. Manuscrisul a rămas în Leningrad până în 1933, timp în care revista Oxford University Press din 1911 a publicat o facsimilă a porțiunii Noului Testament din fotografii ale manuscrisului preluat de Kirsopp Lake, un învățător biblic englez. Manuscrisul a fost vândut în 1933 de către guvernul sovietic la British Museum pentru 100 000 de lire sterline. Acum este împărțit între 4 instituții: Biblioteca Britanică, Biblioteca Națională a Rusiei, Manastirea Sf. Ecaterina și Biblioteca Universității din Leipzig. Există o listă detaliată.

Tipul de text al manuscrisului S este în grupul alexandrian, deși are câteva lecturi occidentale. Mai târziu, corecțiile care reprezintă încercări de modificare a textului la un alt standard au fost probabil făcute în secolul al VI-lea sau al 7-lea la Cezareea.

Peshitta (Biblia Bisericii siriene)

La Edessa, capitala Principatului Osrhoëne (în Siria de Est) și Mesopotamia de Vest, nu era înțeleasă nici latina, nici greaca. Prin urmare, limba siriacă (o limbă semită referitoare la aramaică) a fost folosită în scrierile creștine. Aventurile politice din Edessa prezintă un contrast remarcabil cu cele ale altor centre ale creștinismului. Până în 216 d.Hr în timpul domniei împăratului Caracalla, Edessa se afla în afara Imperiului Roman. Creștinismul pare să fi ajuns în valea Eufratului la mijlocul secolului al doilea, adică în timp ce țara era încă un stat independent. Din moment ce poporul său nu vorbea greacă, nu este surprinzător faptul că creștinismul la Edessa a început să se dezvolte independent, fără amestecul filosofiei grecești și a metodelor romane de guvernare care au modificat într-o epocă creștinismul primitiv în Vest și l-a transformat în amalgamul cunoscut sub numele de catolicism.

Conform tradițiilor și legendelor timpurii încorporate în Doctrina lui Addai (~ 400 d.Hr.), cel mai timpuriu Nou Testament al Bisericii vorbitoare de limbă siriacă a constat din Diatesseron, Epistolele lui Pavel și Fapte.

Diateseronul a fost scris de Tatian, țintind cele patru Evanghelii canonice într-un cont coerent și continuu cum s-a amintit mai sus.

Tatian sa rupt cu biserica romană, sa întors în Siria în 172 și a fondat secta Encratiților (adică autodisciplinată). Această sectă a respins căsătoria ca adulter, a condamnat folosirea cărnii sub orice formă și a înlocuit apa pentru vin în serviciul euharistic. În timp ce în Est Tatian a introdus Diatesseronul printre bisericile locale. Influența lui la Edessa ar fi trebuit să fie considerabilă, căci a reușit să-și citească cartea în bisericile de acolo și, ulterior, utilizarea sa sa răspândit în întreaga regiune. A fost citat de Aphraat, Ephraem (care a scris un comentariu despre el) și alți părinți sirieni.

Din cauza reputației lui Tatian ca eretic, o reacție împotriva Diatesseronlui său din partea episcopului Rabbula din Edessa (d. 436 d.Hr.), care i-a instruit pe preoții săi să aibă grijă ca în toate bisericile să fie disponibile și citite cele patru evanghelii separate. Teodoret, care a devenit episcop de Cyrhus pe Eufratul din Siria superioară în anul 423, a căutat și găsit mai mult de 200 de exemplare ale Diatesseronului, pe care el “le-a adunat și le-a scos apoi a introdus în locul lor evangheliile celor patru evangheliști”.

La începutul secolului al V-lea, sau puțin mai devreme, a fost creată versiunea Bibliei din Siria, Peshita (traducerea simplă). În ceea ce priveste Noul Testament, a reprezentat o așezare a canonului sirian cu cea a grecilor. Ea conține 22 de cărți – toate din prezentul Noul Testament, cu excepția: II Petru, II Ioan, III Ioan, Iuda, Apocalipsa lui Ioan

Cu privire la partea estică a Bisericii siriene aceasta a constituit închiderea canonului, deoarece, după Conciliul de la Efes (431 d.H.r.), sirienii din est s-au separat ca nestorieni. Există multe manuscrise supraviețuitoare ale Peshittei, cea mai veche este datată din 442. Este de remarcat că exact aceste 22 de cărți sunt citate de John Chrystosom (~ 347-407) și Thedoret (393-466) de la Școala Antiohiei.

Printre Sirienii occidentali, totuși, au existat legături mai strânse cu Bisericile învecinate, iar în secolele VI-VII a avut loc o altă apropiere de biserica romană, când au fost eliberate versiunile Philoxenian și Harclean ale Peshittei care conțineau toate cele 27 de cărți ale Noului Testament. Cu toate acestea, biserica siriană de Vest a fost lentă în utilizarea acestor părți ale Noului Testament.

În prezent, lectorii oficiali urmați de Biserica ortodoxă siriană Malankara, cu sediul la Kottayam (India); și biserica siriană caldeană, cunoscută și sub numele de Biserica Estului (Nestorian), cu sediul la Trichur (India); prezintă lecții numai din cele 22 de cărți ale Peshittei originale.

 

DUMNEZEU VEGHEAZA ASUPRA

CUVANTULUI SAU

După cum am observat, formarea noului testament a trecut printr-un proces lung și deloc simplu. În decursul anilor au fost selectate scrierile inspirate cu multă prudență de oameni inspirați de Dumnezeu. În spatele tuturor acestor mari apologeți, a vhegheat Dumnezeu, după cum ne scrie prorocul Ieremia  ; Bine ai vazut; caci Eu veghez asupra cuvantului Meu ca sa-l implinesc.(Ier 1 : 12). Așa că, nici un om, sau vre-un sobor, concilu, biserică, sau vre-o altă instituție nu poate să afirme că este la baza formării canonului Noului Testament.

Dumnezeu a vegheat ca printre scrierile canonului, sa rămână numai cele care dețin cuvantul Sau inspirat şi plin de viața. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. ( 2Tim 3 : 16,17).

Sunt unii care afirmă că mai întâi a fost costituita Biserica iar apoi Biblia, dar această teorie nu poate sta în picioare căci Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, şi după cum ştim, Cuvântul era înainte de toate; la inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava Singurului nascut din Tatal. – (Ioan 1 :1,14).

Din acest ” Cuvânt “ s-a născut Biserica și nu invers. Biserica a luat ființă la Ierusalim când a fost revărsat Duhul Sfânt promis de Domnul Isus. Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant, pe care-L va trimite Tatal in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. (Ioan.14:26; Si toti s-au umplut de Duh Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, dupa cum le dadea Duhul sa vorbeasca. (Fapt.2:4);

Deci, Cel care a putut întocmi Biserica prin cuvânt, să nu poată oare veghea și asupra formării Canonului Biblic? Dacă Biblia ar fi fost înființată de om, s-ar fi degradat demult ca multe alte lucrări create de om. Dar fiindcă este ținută în viață de Cel ce este veşnic viu, nici o frântură nu se va pierde din ea. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile (Matei 5 18).

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *